volan

Nu credeam sa trebuiasca sa scriu un indreptar despre telefon, si, totusi, dupa intamplari repetate, cred ca e util. Poate fi o recapitulare pentru cei care stiu, si o mare noutate pentru cine nu stie 😉 Dragii mei, daca sunati pe cineva, si acesta nu raspunde, inseamna mai multe lucruri: 1) ca nu a auzit, 2) ca nu vrea sa raspunda 3) sau ca nu poate sa raspunda (e in sedinta, vorbeste la alt telefon, e in cada, face amor, mananca impreuna cu iubita si nu doreste sa intrerupa cina vorbind la telefon, priveste un apus, scrie un text, etc). In oricare din cele trei variante, e inutil sa suni chiar imediat. 1) Daca nu a auzit prima oara, nu va auzi nici a doua oara, cand apelul e imediat. 2) Daca nu vrea sa raspunda, nu o sa vrea nici dupa 30 de secunde. 3) Daca nu poate sa raspunda, nu o sa poata nici imediat, indiferent care din ocupatiile de mai sus ii solicita atentia. In toate, dar absolut toate cazurile, este in regula sa astepti un timp, variabil in functie de importanta comunicarii pe care o ai de facut. (intre 30 min- cateva ore). Ideal este sa astepti sa fii sunat inapoi (aici intervine regula de buna purtare si pentru cel care a « ratat » un apel, sa sune inapoi cand vede apelul/cand poate/ cand se elibereaza/cand are chef – de la caz la caz). In orice caz, a suna de 7 ori in 5 minute, in afara de cazuri de extrema urgenta (accident, etc, Doamne fereste), denota si proasta crestere si, la limita, isterie. Daca, asa cum mi s-a intamplat mie nu mai demult de asta seara, suni si nu ti se raspunde, insisti peste 1 minut si iti raspund, iar cand raspund, iti spun: « sunt in intersectie, la volan, e aglomeratie, prima data cand ai sunat nu mi-am gasit telefonul in geanta« , ar fi dragut sa nu incepi o conferinta la telefon, avand in vedere ca te-am anuntat ca nu-s intr-o ipostaza in care ma pot « dedica ». Ar fi normal sa-mi spui pe scurt ce doreai sa-mi comunici (se presupune ca important, din moment ce ai sunat de 2 ori in 2 minute), si sa ma intrebi cand putem vorbi, daca ai mai multe de povestit. La fel, daca ma suni pentru niste prostioare, nefiindu-mi decat o cunostiinta vaga profesionala, si ma suni la 20.30 (deja un picut cam mult avand in vedere relatia vaga si motivele neimportante), am politetea si dragalasenia sa te ascult 4 minute, inchid si ma suni din nou peste 10 minute…. asteapta-te sa nu-ti raspund. Ti-am dedicat un timp…. Iar daca nu raspund, considera ca nu e politicos sa mai suni pana a doua zi dimineata. Greu, greu, greu…. PS. Ah, da, si s-a inventat si SMS-ul. E mai putin intruziv decat sa suni de o mie de ori…. Daca tot ai ceva de spus. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via…

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…