17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca “dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba”, mi-am retinut urlete si lacrimile.
Realizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: “Cum poti sa ramai atat de calma?” In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai “calmul meu” era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla.
Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie.
Dar atunci, pe 17 aprilie, mi-am semnat sentinta de condamnare, actul de deces, cu sangele meu, cu lacrimile mele, cu restul de viata. Nu e patetic ce spun aici, e simplu, simtit, din suflet. Odata, demult, cand abia ne cunoscusem si corespondam, cand eu eram in defensiva si tu ‘dadeai asaltul’, spusesei ceva, si completasei, imediat, tot tu, rapid, ca sa nu ma sperii: “Pare patetic, dar nu e. Cum altfel sa spui marii decat mare, vazduhului decat, simplu, vazduh?” Exact asta-mi vine sa-ti spun acum, sa repet frazele tale. Ca sa inlatur orice banuiala de patetism. Nu-s teatrala niciodata, caci nu am darul acesta, si daca as fi fost teatrala precis nu mi-as fi facut ‘iesirea din scena’ pe acel 17 aprilie atat de tacut si calm…
M-am sinucis pe 17 aprilie 2000, in tacere, m-am sinucis renuntand la mine insami, la ce-mi era mai apropiat si mai drag decat sufletul meu, decat parintii mei, decat patria mea (si masor importanta si sensul cuvintelor).
Te-am lasat in spatele meu, am plecat pe acea scara rulanta care urca, si nu am avut forta sa-mi intorc capul sa te vad, sa te revad. N-as fi putut, era peste puterile mele. Si, fara sa stiu (caci n-am avut cum sa ma uit, neintorcandu-ma), am simtit ca si tu ai intors spatele imediat, ca nu te-ai uitat la silueta mea disparand pe scara aceea. Plansesei, si m-au durut lacrimile tale inzecit, inmiit decat m-ar fi durut ale mele, carora nu le dadeam drumul…
Exact acum, cand iti scriu, la ora asta, eu decolam si tu-mi scriai ca-ti lipsesc deja. Eu decolam si lasam lacrimile sa curga, la randul meu, abia atunci se sparsese aparenta de impasibilitate. Dar ce folos ? Cateodata se spune ca plansul e eliberator. Plansul meu e rar eliberator, iar in ziua aceea nu m-ar fi eliberat decat dematerializarea.
De altfel, traiesc de atunci, dar traiesc oloaga.
Fiecare centimetru de departare de tine a fost o sfasiere suplimentara, fiecare bucatica de vazduh care se interpunea intre noi a fost o moarte diferita.
Te-ai temut atunci ca am sa ma sinucid, ma si intrebasei direct intr-o zi daca am sa o fac, cum are sa-mi fie ‘dupa’, acel ‘dupa’ care suna ca un termen de expirare a dreptului tau si al dreptului meu la fericire. Iti spusesem ca nu aveam tendinte sinucigase. Si nu aveam, intr-adevar. Am trecut prin extrem de multe situatii grele si diferite, chiar daca par fragila, si stiu ca nu am tendinte spre asemenea gesturi, indiferent de imprejurari. Dar mai presus de tendinte sau inclinatii, iti spusesem ceea ce credeam cu adevarat, si ceea ce cred si acum: ca e nedrept si nedemn sa folosim sinuciderea ca pe o arma impotriva celor pe care pretindem ca-i iubim. Intrebai in mod frecvent cum are sa fie ‘dupa’, intrebare obsesiva care m-a determinat sa repet ca o sa fie tare greu, dar ca asta e viata, si pentru care, pentru a respecta acest lucru, a trebuit sa fiu asa retinuta, desi… ma sinucideam sub ochii tai, atunci.
Plecarea aceea a fost o moarte, o sinucidere calma (mai grava decat cu surle si trambite), iar ‘viata’ de atunci incoace nu e viata.
ps/ Aceasta este urmarea fictiunii: Un martie.
