intrebare

Din seria: idiotii intreaba, cretinii raspund, intrebarea zilei pe iVox este « Ce ați alege dintre bani sau sănătate? » Cum sa pui o asemenea intrebare? A, da’ la asa intrebare, asa raspuns, fix. Cica, zice un om: « Simplu, cu bani ai si sanatate in 90% din cazuri, invers nu. » Simplu…. Aaaaa? nu-i asa ca nu v-ati fi gandit? Astia voteaza. Si fac si cresc copii (ca de educat, mi-e greu sa spun ca-i educa). Deci unde este magazinul de sanatate, nu va suparati? E non-stop? Daca nu, macar e deschis duminica? E coada de obicei? E ruptura de stoc? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

17 aprilie 2000. Ziua in care mi-am semnat actul de deces, cu mana mea, cu inconstienta si nepasare… Nu, nu chiar cu nepasare, exagerez mult spunand asa. Cu o durere extrema in suflet, dar cu o cumintenie care ma determina sa-mi interzic orice manifestare exterioara. O durere care nu s-a putut exterioriza decat prin acel hohot nefiresc de ras, inuman. Din grija fata de tine, si pentru ca-ti ‘promisesem’ timp de trei saptamani ca « dupa ‘aceea’ are sa fie rau, cert, dar suntem adulti, ce naiba », mi-am retinut urlete si lacrimile. Realizam ca acolo muream, ca o mare parte din sufletul meu se stinge in momentul acela. Deci nu era nepasare, acel ras. Era insa un soi de inconstienta, de a ma arunca cu capul inainte in ceva rece si ostil, intr-un viitor fara tine. Ma vaduveam de fericire, de tine, imi lasam inima si corpul orfane de sufletul si trupul tau, imi semnam singura sentinta, si o faceam cu un aparent calm. Nu stiu daca tu-ti mai aduci aminte, (eu da, asa cum imi amintesc fiecare secunda si fiecare minut), dar dupa o surescitare extrema, intre valizele care te enervau cand ma apropiam de ele sa le fac, caderea mea pe scarile casei tale, rasul meu nefiresc, inghesuiala de pe sosea, parcarea de la aeroport in lucru, devierea spre o alta parcare, autobuzul acela de aeroport care nu mai venea, te-ai infuriat, si odata urcati in acel autobuz, te-ai intors spre mine, jumatate mirat, jumatate furios, si ai spus, indurerat: « Cum poti sa ramai atat de calma? » In aparenta impasibila, in mine murea sufletul… Nu te gandeai atunci, nu stiu (caci iti acord creditul intuitiei si faptului ca ma stiai bine totusi), dar atunci nu ai realizat ca e mai rau calmul meu decat orice criza de nervi, decat orice isterie, decat orice tipat sau lovit cu pumnul. N-ai realizat ca ceea ce tu numeai « calmul meu » era o moarte clinica a simturilor (vazute si nevazute), o moarte in toata puterea cuvantului, o moarte la care eram partasa, o moarte consimtita in ciuda a ceea ce imi era mai scump decat orice pe lume, era o sinucidere. Muream si mi se cerea sa surad, muream si mi se cerea sa fiu de acord. De aceea eram calma, iar la mine, intotdeauna, calmul ascunde furtuni mult mai mari si mai importante decat exploziile. Iar atunci, zeci de uragane si tornade n-ar fi ajuns ca sa exteriorizez ce mi se intampla. Si apoi, ar fi fost nedemn. Si apoi, era grija fata de tine, te stiam deja ranit, pandit de starile acelea prin care treceai (si nu te stiusem asa inainte sa ajung la New York, caci cu exceptia a rare dati, disimulasei destul de bine asta inainte). Dar atunci te stiam deja. Si nu puteam, nu vroiam si nu aveam dreptul sa intunec ceva. Nu trebuia sa fiu o povara suplimentara in trairile tale. Repetasem oricum prea mult ca ‘suntem adulti’, era nedemn sa reactionez altfel. Nu-mi dadeam voie. Dar…

Am apreciat intotdeauna oamenii care isi pun intrebari, despre ce e in jur, despre ce se intampla, despre ei insisi, despre lucruri, despre viata. Intrebarea e mecanismul simplu, dar perfect, care demonstreaza ca esti cu adevarat viu. Nedumerirea este unul din motoarele vietii. Am apreciat intotdeauna oamenii care pun intrebari, atunci cand nu inteleg ceva, sau cand nu stiu ceva. Decat sa faca aproximari, deductii (poate false), decat sa traga concluzii pripite si fara fundament, mai bine intreaba. Ca jurnalist, cand interlocutorul spunea ceva ce nu intelegeam (fie ca nu stiam termenii- uneori de specialitate, fie ca nu era clar enuntul), nu mi-a fost niciodata teama sa pun o intrebare suplimentara ca sa ma lamuresc. Si inca una, si inca una, daca tot nu era clar. Si inca una. Pentru ca daca eu, ca jurnalist, nu intelegeam, ce-ar putea intelege cititorul din ceea ce scriu fara sa fi inteles? Apreciez oamenii care fac asta, care pun intrebari, cand nu inteleg. Prefer sa fiu intrerupta si intrebata, decat sa ma trezesc, mult mai tarziu, cu ditamai deductia transformata in cine stie ce situatie, plecata de la niste neadevaruri…. Deci chiar admir oamenii care intrerup ca sa intrebe cand nu e clar ce aud. In plus, admir oamenii care isi pun intrebari in permanenta, despre ceea ce aud/vad/traiesc, despre ceea ce ii inconjoara. Cred ca ar trebui sa ne pastram intotdeauna inocenta acelui « de ce » copilaresc, cu care micutii isi innebunesc parintii, si el sa nu fie estompat de blazare, de teama, de rusine, de frica de a fi judecati, de a parea ridicoli… Cred ca viata ar fi mai frumoasa si mai simpla, daca am avea aceeasi puritate si am indrazni sa rostim « de ce »-urile care se impun, sau intrebarile care ne trec prin cap. Si sa nu ne retinem, sa nu le reprimam, sa ne dam voie sa se nasca intrebarile…. Sa acceptam ca nu le putem stii pe toate si ca e firesc sa invatam la orice varsta. Insa, ca si complement, mai spun si ca intrebarile te definesc poate mai mult decat alte lucruri pe care le rostesti. Oamenii te pot « ghici » mai usor dupa intrebarile pe care le pui si pe care ti le pui. Ele te deseneaza si te definesc mai precis decat un enunt. Cand iti pui unele intrebari, lasa-ma sa te privesc, sa-ti raspund, dar sa ma gandesc ca la momentul acela, acea intrebare nu trebuia sa existe…  Mai direct, daca-ti pui intrebari de gâgă, asteapta-te sa fii privit ca atare.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It