capre

Un an cu zambet

3 janvier 2016

Am avut un an foarte bun. Spre diferența de 2014 care a fost al doilea cel mai rau an din viața mea (după 2000, pe care sper sa nu îl egaleze nimic în oroare, sinistru an), 2015 a fost bun și personal și profesional. Și sentimental si financiar. A și început bine, cu voiajul în Franța, care a rezolvat multe, si m-a facut sa inteleg o gramada de lucruri din fosta si actuala mea viata. A fost un pic o calatorie initiatica. M-am mutat intr-o casa de vis, mare. Am avut proiecte profesionale frumoase. Îmi doresc sa am un 2016 măcar la fel. Si sa merg mai mult la mare. In 2015 am ajuns, din pacate, paradoxal, o singura data, si foarte tarziu, acolo, la mama zmeilor, unde e sufletul meu, la smochine si capre. Mulțumesc din suflet omului care mi-a adus zâmbetul anul acesta, prietenilor fără de care nu as rezista, partenerilor profesionali, cu bune si rele. Mulțumesc mult ca ați fost parte din anul meu, bun, si va doresc sa aveti un an minunat. Sanatate si iubire, restul le construim… stiti cum spun eu….   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Fericirea e simpla

23 août 2014

E soare, liniste, coltul meu de capre, smochine verzi si casute. Ma colorez si incerc sa colorez viata. Citesc, beau vin si gandesc mult. Si mi-e dor de tine. In rest, e paradis. Si e locul in care sigur am sa locuiesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Spital

11 février 2014

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza). Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite. O noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca. Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate. La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant. Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: « Sa te faci bine , te asteptam cu drag. » Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste. ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu…  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Strada Linistii, colt cu bulevardul Fericirii

25 octobre 2013

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…

📌
211💬 read more