zambete

Mi-am bandajat toate absentele. Mi-am umplut golurile. Nu cu cele mai bune lucruri. Dar le-am umplut, sa nu mai doara, sa nu mai sangereze, cel putin nu vizibil. Sa sangereze doar in interior…. sa nu stiu decat eu. Hemoragii invizibile.  Sangerari ascunse. Am strecurat gandurile. Le-am triat. Pe unele, le-am alungat. Pe altele, le-am invitat, le-am pastrat, le-am apreciat. Am chemat visele. Le-am dat aripi. Le-am dat putere. Le-am hranit cu sufletul meu, le-am hranit cu tine. Ele te contin, acum. Si-mi dau tarcoale, cu tine, conturat, in ele, asteptand sa-mi intre in minte, desi esti deja in mintea si-n sufletul meu. Au venit zambetele. Le-am primit. Au venit lacrimile. Le-am primit. Au venit emotiile. Le-am primit. …… Le-am primit……. Le-am primit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am intors in Bucuresti acum 7 zile, fix. M-am intalnit cu 8 oameni in aceste 7 zile. Fulvia, Ana, Corina, Monica, Raluca, Andreea, Mihai, Clementina. Si inca n-am prea epuizat intalnirile urgente bifate in agenda. 8 oameni dragi in 7 zile. Timp variabil petrecut cu fiecare dintre ei, de la 3 la 6 ore 🙂 Intalniri prietenesti, rasete, zambete, povestiri, priviri amuzate, priviri intense, joaca, ascultat, dat si primit sfaturi. Intalniri prietenesti, unele totusi cu iz de business. Desi ma intorsesem cu mirosul marii in par, cu senzatia ca vacanta nu s-a terminat si ca nu vreau sa « revin cu picioarele pe pamant », la oras, la mirosul de asfalt incins (care de altfel imi place, sunt citadina pana in maduva oaselor), faptul ca am stat aceste ore cu acesti opt oameni in aceste sapte zile, m-a readus pe nesimtite la oras, acasa 🙂 ps. Urmeaza Mihaela, Mihaela, (da, da, doua), A, Cristina, Manuela, Andreea (alta), Petre, George, Radu… plus restul. Si iar… 🙂 Si… Mi-e dor, foarte dor, de V. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ce mi-ar fi mie rusine ca tu n-ai stiut sa fii om? De ce mi-as pleca eu privirile (senine), care n-au nimic de ascuns, pentru ca tu ai incercat sa terfelesti tot ce e frumos? De ce m-as simti eu vinovata ca povestea pe care ti-am incredintat-o, cu prietenie, deschis, atunci cand te credeam om si nu jivina, a ajuns prilej de batjocura? De ce m-as simti eu aiurea ca tu esti monstru si nu ai invatat nimic din viata pana la 55 de ani? De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie! Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori. Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? 🙂 Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu. Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea « vina », aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum. Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10…

Tocmai am realizat ca e prima sambata de 8 sambete incoace, cand sunt acasa. Prima. Cele sapte anterioare am fost pe drumuri. Doua la mare (oh, da, si ferice de mine sunt deja NOIRE!), cinci cu multa treaba, concentrare. Am noroc ca am o meserie pe care o iubesc, si ca sunt pasionata de ceea ce fac, mi-e usor, mi se pare ca o joaca, pur si simplu zambesc si e frumos. Dar chiar si asa, kilometrii parcursi, concentrarea, oboseala… Chiar daca ceea ce fac, fac cu pasiune si ca un joc, o fac totusi foarte serios, ca fetita din banca întâi. Nu mi-as permite să fac lucrurile altfel decât la maxim, conștiincios, cu seriozitate. Ei, pe scurt, am realizat de ce adoram aceasta sambata, de ce ii savurez fiecare moment, de ce mi-e bine singura (desi sunt un om caruia ii plac oamenii). Am inteles de ce ma simt bine aici, acasa, (unde in ultimele doua luni am fost cam vizitator :D) Acum ma asteapta oameni buni, mi-as dori sa ma dedublez. Sa-i vad si pe ei, sa stau si aici, acasa, singura, printre cartile, muzica mea, in linistea mea, scriind. Mi-e dor sa scriu, dor pana la durere. Pentru ca scrisul e respiratia mea. Scrisul e viata mea. Scrisul e intr-un fel, placerea mea suprema. Ihi, nu, nu m-au daramat javrele, si nici n-au vreo sansa sa ma darame. Sunt doar un pic mai puternica, dupa oaresce deceptii. E drept, nu mi-o mai « luasem » demult pe plan uman. Prea eram ireprosabila in judecata mea asupra altora, prea nu ma inselam de cativa ani incoace 🙂 Duca-se javrele pe apa sambetei, ca tot e prima mea sambata acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It