smochine

Am avut un an foarte bun. Spre diferența de 2014 care a fost al doilea cel mai rau an din viața mea (după 2000, pe care sper sa nu îl egaleze nimic în oroare, sinistru an), 2015 a fost bun și personal și profesional. Și sentimental si financiar. A și început bine, cu voiajul în Franța, care a rezolvat multe, si m-a facut sa inteleg o gramada de lucruri din fosta si actuala mea viata. A fost un pic o calatorie initiatica. M-am mutat intr-o casa de vis, mare. Am avut proiecte profesionale frumoase. Îmi doresc sa am un 2016 măcar la fel. Si sa merg mai mult la mare. In 2015 am ajuns, din pacate, paradoxal, o singura data, si foarte tarziu, acolo, la mama zmeilor, unde e sufletul meu, la smochine si capre. Mulțumesc din suflet omului care mi-a adus zâmbetul anul acesta, prietenilor fără de care nu as rezista, partenerilor profesionali, cu bune si rele. Mulțumesc mult ca ați fost parte din anul meu, bun, si va doresc sa aveti un an minunat. Sanatate si iubire, restul le construim… stiti cum spun eu….   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

E soare, liniste, coltul meu de capre, smochine verzi si casute. Ma colorez si incerc sa colorez viata. Citesc, beau vin si gandesc mult. Si mi-e dor de tine. In rest, e paradis. Si e locul in care sigur am sa locuiesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am iesit din spital (cusca alba), in plina forma 🙂 Si abia am asteptat sa fac niste ture de parc. Bine, intrasem in plina forma, deci… In fine, tot cu hormonul stresului marit, imi da de furca hormonul asta, trebuie eu sa merg la capre si smochine, sa ma trezesc cu fata la mare si sa scriu.  S-a stabilit ca sunt foarte sanatoasa (« rar am vazut om asa sanatos »), mai putin nenorocitul ala de hormon care acum trebuie stabilit daca e secretat de hipofiza sau suprarenale. In episodul urmator. {singurul castig al cortizolului marit este cupa C 😀 } 1. Sunt rosie, albastra, dar cand ma gandesc la mai departe, sunt verde si violet. Sunt un curcubeu. Da’ nu-i bine, curcubeu, ca parca suna a cameleon, si nu-i frumos. Mai bine monocolora. Culorile mele, hotarate. Rosu. Turcoaz. Verde. Alb. Negru. 2. Una e sa ti se spuna: esti centrul universului meu, alta e sa ti se spuna: esti buricul pamantului 3. Din intelepciunea aztecilor: cand esti vaca, nu esti capra. Ah, Fulga, de ce am fost Fulga? 🙁 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza). Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite. O noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca. Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate. La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant. Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: « Sa te faci bine , te asteptam cu drag. » Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste. ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu…  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It