viata

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere. Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam « handicapata » de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca « aruncata » in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie). Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa « infrunt » viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa « te descurci ». Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo « hiatusuri »  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica. Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: « Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici. » Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de « smechera » cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi « destul de smechera ». Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu « smecheria » autohtona, sunt, probabil, pierduta. Imi povestea cineva ca…

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: « Stii, X divorteaza si el…« . Am ridicat din umeri si am raspuns: « Uneori e mai bine asa. » Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc). Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener. Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt… In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii « se iau » pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, « ca sa intru in randul lumii ». In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie. Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic. ps. n-am divortat, sunt vaduva. Sunt copil de parinti divortati. Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele? Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene. Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias. Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca. Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei. Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am intors in Bucuresti acum 7 zile, fix. M-am intalnit cu 8 oameni in aceste 7 zile. Fulvia, Ana, Corina, Monica, Raluca, Andreea, Mihai, Clementina. Si inca n-am prea epuizat intalnirile urgente bifate in agenda. 8 oameni dragi in 7 zile. Timp variabil petrecut cu fiecare dintre ei, de la 3 la 6 ore 🙂 Intalniri prietenesti, rasete, zambete, povestiri, priviri amuzate, priviri intense, joaca, ascultat, dat si primit sfaturi. Intalniri prietenesti, unele totusi cu iz de business. Desi ma intorsesem cu mirosul marii in par, cu senzatia ca vacanta nu s-a terminat si ca nu vreau sa « revin cu picioarele pe pamant », la oras, la mirosul de asfalt incins (care de altfel imi place, sunt citadina pana in maduva oaselor), faptul ca am stat aceste ore cu acesti opt oameni in aceste sapte zile, m-a readus pe nesimtite la oras, acasa 🙂 ps. Urmeaza Mihaela, Mihaela, (da, da, doua), A, Cristina, Manuela, Andreea (alta), Petre, George, Radu… plus restul. Si iar… 🙂 Si… Mi-e dor, foarte dor, de V. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It