zi

Din seria: idiotii intreaba, cretinii raspund, intrebarea zilei pe iVox este « Ce ați alege dintre bani sau sănătate? » Cum sa pui o asemenea intrebare? A, da’ la asa intrebare, asa raspuns, fix. Cica, zice un om: « Simplu, cu bani ai si sanatate in 90% din cazuri, invers nu. » Simplu…. Aaaaa? nu-i asa ca nu v-ati fi gandit? Astia voteaza. Si fac si cresc copii (ca de educat, mi-e greu sa spun ca-i educa). Deci unde este magazinul de sanatate, nu va suparati? E non-stop? Daca nu, macar e deschis duminica? E coada de obicei? E ruptura de stoc? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele? Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene. Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias. Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca. Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei. Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi  a fost o zi mai putin buna decat cea de ieri. Poate pentru ca m-am speriat rau aseara (din vina mea). Iar la pranz am facut o criza de plans. Vad de cateva zile la masa o tipa, cam cu 5 sau 10 ani mai mare decat mine, singura. Blonda, cu ochi albastri. Nu vorbeste cu nimeni. Vine, mananca, pleaca. Citeste. Sta singura. Parca am inchis ochii si m-am vazut pe mine in 10 ani. Si nu, nu vreau asta! Vreau sa vad altceva, cand ma gandesc la mine peste 5 sau 10 ani. Si nu mai vreau dimineti singura! Da, sunt independenta, da, am o bogatie interioara care face ca nu ma plictisesc niciodata (nu stiu ce inseamna sa te plictisesti), da, sunt de parere ca mai bine singur decat prost insotit, insa am nevoie sa ma stranga cineva in brate. Si sa ma trezesc in bratele acelea. Si sa ma sarute. Si cand sunt bine dispusa, si cand sunt trista. Si cand sunt sanatoasa, si cand sunt bolnava. Ca atunci, pe vremuri. Nu vreau nimic, nu vreau case, nu vreau masini, nu vreau bani, nu vreau nimic din ce pot sa-mi cumpar singura, muncind. Vreau doar sa ma trezesc dimineata sub ochii cuiva. Si uite asa, m-a apucat plansul, la masa. Inghiteam printre noduri. Mananc si plang, mananc. Da’ nu din cauza vreunei caprioare. Sau poate da. Eu ma simt acum ca o caprioara. Incoltita. Din toate partile. Si nici nu stiu pe unde sa o apuc, ca sa nu fiu in bataia vreunei pusti, sau prada vreunui lup. Si am mancat printre sughituri. Ca un cosmar. Prima data cand o remarcasem, mi-a fost simpatica, pentru ca vezi rar femei singure in civilizatiile balcanice. Dar astazi m-a lovit in moalele capului ca ma doare prezenta sa. Si gandul ca nu vreau sa fiu asa. Tot azi, dar dimineata m-a cautat un prieten. Nu i-am raspuns la telefon, dar pentru ca eram online si l-am vazut online, i-am explicat in doua vorbe ca am plecat, si de ce, si starea in care sunt, de fapt in care eram si pe care doream sa o schimb. M-a podidit plansul si la auzul raspunsului lui: “Nu esti genul”. Da, stiu, sunt puternica, toata lumea ma stie asa, si Gerard, care a fost cu mine in desert, si m-am vazut in situatii extreme si fizice si morale, si la capatul puterilor si oboselii, si fara sa ma spal zile intregi, si la 67 de grade, si in tensiunile care se creaza in grup. A vazut din ce aluat sunt faurita. La fel si acest prieten. Tu esti tare, ce te-a apucat? Nu esti genul, lasa prostiile! Si asta doare. Forta aceasta pe care ei o stiu in mine, si da, si eu o stiu in mine dar nu o mai gasesc. Unde e? Unde s-a dus? Unde s-a ascuns? Unde sta? Sunt puternica, stiu. Si inca cum! Si totusi. Acum mi-e rau. Si frica. Si frig. Si sila. Sunt speriata si…