viata

Expresia intreaga a poftei de viata, a bucuriei. El e tovarasul meu complet, avem aceeasi sete de a cunoaste, de a consuma, de a…. Expresia libertatii si a fericirii. E tonic sa-mi amintesc ca am trait asta…. E fratele meu de cruce. A venit catre mine, alergand din tot sufletul, pe o plaja goala, minunata, la mama zmeilor. M-a ales, eram predestinati. Cand l-am vazut asa, bucurie pura, m-am umplut de fericire, pana peste cap. Am sa-l privesc de cate ori imi va fi trist, negru, de cate ori voi fi tensionata, obosita, suparata. O asemenea pofta de viata si o bucurie nespusa, echivaleaza cu libertatea sufletului meu, cu muscatul din mar cu toata gura. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina. Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca « un patratel », si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata. Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt. Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic. Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu am mai scris demult. Nu neaparat o perioada ocupata (desi, da, a fost si asa), nu neaparat agitata, ci intr-un fel o perioada ce mi-o doream de regasire, de reasezare. Primavara, se ia de la capat. Nu stiu cate capete avem, viata pare a curge, insa in fiecare moment avem un capat de linie, unde ne putem gandi daca luam acelasi tramvai sau daca schimbam ruta. Am sortat lucruri, pe unele le-am pastrat, pe altele le-am inlaturat. Nu in dusmanie, nici in violenta. Uneori pe nesimtite, alteori cu eforturi, incet, firicel cu firicel. A trebuit sa ma obisnuiesc cu idea ca am facut entorsa, sa ma mai potolesc cu alergatul, cu drumurile, cu efortul. Am luat-o pozitiv, ca experienta. Era foarte frig afara, si zapezi mari, si fara indoiala, fara entorsa si ghipsul afferent, n-as fi stat linistita. Asa, am fost cat de cat constransa sa stau in pat, linistita, si am fost oarecum obligata sa ma odihnesc. Am trecut printr-o perioada in care am crezut ca pot sa explic unele lucruri unor oameni. A fost si experienta aceea cu folos, deoarece acum stiu ca e timp pierdut si efort risipit. Sunt mai inteleapta decat eram acum doua luni, si mai asezata. Sigur, pasionala si pasionata din fire, ma voi mai inflacara una doua la unele subiecte (je partirai au quart de tour), cum se spune, dar sunt si temperata, ponderata, privesc de departe tabloul framantarilor, stiind ca oricum nu urnesc singura unele lucruri, sica e inca mai rau sa pierd timp si energie, decat sa observ si atat. Am o oarecare liniste interioara. Ma echilibreaza mult partea sentimentala. Mi-e bine si  cald, iar asta conteaza mult. Este, de fapt, nepretuit si inimitabil. M-am impacat cu unele lucruri din trecut (desi, eu raman rar cu “datorii” sau lucruri neexplicate). Am luat taurul de coarne si am intalnit oamenii, am vorbit cu ei. Insa, in primul rand, i-am ascultat. Uneori, am aflat unele lucruri surprinzatoare. Apoi, peste asta, s-au cladit lucruri. Unele relatii au nevoie si de acea criza, pentru a reusi sa fie mai trainice. Am incercat sa ma culpabilizez mai putin. Sa nu mai consider ca sunt obligata la excelenta. Asta nu inseamna ca nu sunt constiincioasa in continuare si perfectionista. Inseamna doar ca am fost un pic mai ingaduitoare cu mine, mai indulgenta, mai putin aspra. M-am judecat mai putin sever. Uneori, mi-am fost cea mai neiertatoare instanta. Am incercat sa-mi fiu mai dulce. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It