foto Sulyok Imaging
O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt. Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
“Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?”
“Pana crești mare?”
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.
Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….
