esec

Minunatul secret al vietii este ca este important sa-ti doresti ca sa se intample. Este suficient sa vrei ca sa se realizeze. Ei, ca sa vezi… Era atat de simplu si nu ne gandeam 🙂 Nu cred o iota… Ma batea demult gandul sa scriu despre gandirea pozitiva, si derivele sale. Pe scurt: in ciuda tuturor filmelor si cartilor de mare adancime spirituala (americanesti, in principal), nu cred nici in ruptul capului (cu exemple clare), ca tot ce trebuie ca sa reusesti, este sa vrei. Altfel am fi toti sanatosi, fericiti, voiosi, indragostiti, reusiti, bogati. Lumea are un curs al ei, suficient de sinuos ca sa nu fie atat de simplist modificat. Sigur ca este important sa fii optimist, si sa gandesti bine. Evident ca e bine sa nu iti faci singur rau, cu ganduri negre. Desigur, e bine sa fii pozitiv. Dar a fi pozitiv nu trebuie sa excluda cantarirea tuturor pericolelor potentiale atunci cand te angajezi pe un drum. A le cantari nu inseamna nici a schimba, nici a abandona drumul. Inseamna doar luciditate, si sa fii pregatit pentru orice eventualitate (de cele previzibile vorbesc). Nu trebuie sa cazi in extrema: daca gandesc pozitiv, mi se va intampla oricum. Nu, nu se va intampla oricum. Si nu stand cu bratele incrucisate si dorindu-ne. In schimb, invers este putin mai mult valabil. Gandirea negativa automata, vazutul in negru a oricarei situatii, credinta ca totul merge in jos oricum (« zambeste, maine va fi mai rau »), temerile permanente, te impiedica sa traiesti si sa actionezi coerent, iti modifica nedorit drumul. Nu-mi place sa aud persoane din jurul meu (mai ales cele apropiate, care conteaza), ca isi exprima diverse frici, care, caricatural vorbind pot semana cu pilda cu drobul de sare. Nu-mi place, caci seamana a cobit, a atragerea raului. Nu poti in permanenta sa gandesti ca totul va esua, ca ceva se va darama, ca ti se va intampla ceva rau. In schimb, si pentru bine si pentru rau, trebuie sa faci ceva. Este bine sa gandesti pozitiv, dar nu este suficient. Suntem artizanii propriilor vieti. Alegerile pe care le facem, pasii pe care decidem sa-i urmam, directiile pe care ne ducem, sunt ale noastre. Sigur ca suntem parte dintr-un mediu si ca alegerile sunt arareori complet libere (uneori nici noi insine nu ne permitem sa fim liberi), dar in fiecare caz, exista totusi alternative. Mai largi sau mai stramte, asa cum ni le permite societatea si in primul rand mintea noastra proprie. Daca alegem cai batatorite pentru ca asa se face, pentru ca ne e teama de nou, e o alegere constienta si trebuie sa asumam ca rezultatele sunt proportionale cu aceasta alegere. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): « Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc »? Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)? Se spune ca « Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai ». Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus? Sigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start? Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti? Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit? De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv… E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte. Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare « de bine » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post…

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: « Stii, X divorteaza si el…« . Am ridicat din umeri si am raspuns: « Uneori e mai bine asa. » Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc). Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener. Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt… In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii « se iau » pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, « ca sa intru in randul lumii ». In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie. Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic. ps. n-am divortat, sunt vaduva. Sunt copil de parinti divortati. Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It