legi

Acuma nu ca-i apăr pe astia, dar măsura eficientei unui parlamentar e numărul de inițiative legislative? Pe bune? De ce? Dorim sa facem sute/mii de legi, în loc sa avem câteva bune, juste, aplicate? Cand ii aud pe astia ca numara legile initiate de parca numara suruburi realizate in fabrica pe banda…. E un fel de plan cincinal obligatoriu ăsta cu inițiativele legislative? Pai, dragii mei, de aia o sa avem legi absurde și nefolositoare în continuare. Pentru ca îi țineți obligați la inițiative legislative. Înțeleg sa îi țineți obligați sa fie prezenți, sa fie implicați, sa fie serioși, sa citească/studieze/judece ce discută/votează, sa aibă spirit civic și neapărat seriozitate. Dar sa îi judeci după numărul de inițiative legislative îmi pare demn de Urmuz. « Tu propune ceva, nu contează ce, sa fie acolo la număr » Pe principiul « mai bine taci dacă nu ai ceva inteligent de spus », eu nu văd interesul de a considera numărul de inițiative legislative drept un indice de eficiență a unui ales share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Este 12 noaptea. Inteleg (cumva) ca e ziua noastra/a voastra/a lor. Român esti până mori, daca asa te-ai nascut. In rest, declar sincer, direct, cu mana pe inima, ca n-am vreo solidaritate anume cu poporul asta. Imi gasesc oricand rezonante mentale si cu {anumiti} francezi, guatemalezi, irlandezi, spanioli, etc. Nemaipunand la socoteala ca acele calitati pe care eu le caut la un om, te fac, cert, bun roman, dar si bun belgian, bun nepalez, bun nigerian, bun suedez, bun congolez. Pentru ca te fac si te definesc ca fiind OM. Valorile pe care le cultiv si le astept de la altii, sunt valori UNIVERSALE. De cateva ore, vad cum se arunca in stanga si-n dreapta cu « La multi ani »-uri, care mai convinse, care mai ipocrite, care mai din simtul datoriei, care mai din alean si dor, care mai din « trebuie sa fiu si eu de undeva, in randul lumii. » Intamplator sau nu, am trait intr-o tara in care patriotismul nu e o vorba goala, ci are acoperire in comportamente, uneori cu tente sovine. Dar cert, este patriotism. Se sarbatorea ziua nationala. Dar oamenii nu-si spuneau la multi ani intre ei. La multi ani spui de ziua ta…. Festivismul asta desart, fonfaitul cand declamam ce mult ne iubim noi tarisoara, ma ingretoseaza un pic. E teatral si fals. Patriotismul se dovedeste, nu se declama. Declaratiile astea si pumnii batuti in piept, vin tot de la noi, aceeasi care n-avem cel mai mic respect pentru vecinul nostru, pentru legi, pentru reguli, pentru competente, noi, aceeasi care dam spaga, nu stam la coada si ne bagam in fata, ne cumparam diplome, ravnim sa ajungem in posturi nemeritate pe criterii absolut fara legatura cu vreun merit, noi, aceeasi care aruncam hartii pe jos, care nu avem simt civic, care fraudam, care mintim, care nu avem onoare. Cat de bun roman esti cand faci toate astea? Daca acoperi niste mizerii cu un drapel tricolor ele devin petale de trandafir? ei bine, NU. Ma uit la pieptul meu la cocarda tricolora agatata acolo…. e de acum cateva ore.  « Mi-au pus-o colegii, vreau-nu vreau », cum plastic m-am exprimat acum ceva timp. Nu era sa fiu singura indaratnica, singura care se impotriveste. Am zis sa fiu de gașcă, sa nu par aia uracioasa din toata incaperea care fuge de cocarda ca dracu’ de tamaie 😀 La multi ani, cui simte vibratia. Eu n-o simt, dar doresc sa fiu darnica. Si daca tot va urez acest la multi ani, va urez si sa fiti intelepti pe masura lui si sa reflectati la ce inseamna CU ADEVARAT sa fii bun român. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere. Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam « handicapata » de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca « aruncata » in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie). Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa « infrunt » viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa « te descurci ». Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo « hiatusuri »  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica. Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: « Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici. » Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de « smechera » cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi « destul de smechera ». Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu « smecheria » autohtona, sunt, probabil, pierduta. Imi povestea cineva ca…