chin

860 de zile. (adica, sa traduc, 2 ani, 4 luni, si cateva zile) Atata a durat sa ies din negura. Nu e mult. Nici putin. E o bucata de viata. Uneori si o zi e mult. Alteori nici 10 ani nu sunt mulți. Depinde de ce, depinde cum.(Ca o indicație, exact cu un an înainte de începerea pandemiei. Care nu știu dacă a aranjat sau deranjat cursul lucrurilor, n-am comandat-o eu, a fost asa, peste, ca încă o cocoașă, pentru mine. – sper ca stiti bancul cu cocosatul in cimitir. Sau ca niște garduri suplimentare de sărit. Cursă cu obstacole)Nu neaparat nu ma mai cuprinde durerea. Imi amintesc mereu, evident, il pomenesc mereu, in multiple intamplari sau povestiri, in discutii, dar nu mai sunt blocata. Am fost si poate voi mai fi blocata. Insa cumva abia acum imi functioneaza din nou mintea la 100%. Din nou sunt eu, cu umor, cu giumbuslucuri, cu bucurie, cu lucrurile haioase care ma caracterizau. Plus cu gandirea, pe care mi-am regasit-o cu greu. Dar care revine acum, ducandu-ma « de colo colo », fix cum imi placea dintotdeauna.N-a fost usor, locuiesc in aceeasi casa, cu amintiri in toate colturile, merg in acelasi parc, ma sui in aceeasi masina, fac aceleasi drumuri. Uneori as fi dorit sa nu rasara soarele, sau sa dinamitez toate astea de mai sus, de parca m-ar fi ajutat. Poate m-ar fi ajutat. Dar cine naiba stie. Nu am putut incerca sa vad. Ar fi fost mai usor? mai greu? as fi renascut mai repede? m-as fi prabusit de tot?Nu exista o formula, nici macar nu exista indrumari, n-as putea sa spun nimic unei persoane in aceeasi situatie, ba chiar, pentru ca am trecut prin asta, as avea decența sa tac. Nu exista, cu alte cuvinte, o solutie universala, un drum comun, un elixir de viata. Abia de cateva zile simt ca gandesc. Am vrut sa mor, cumva, daca ma gandesc precis la asta, inca vreau. Acum.M-am poticnit, m-am chinuit (in general m-am AUTO-chinuit) ca să uit celalalt chin, de netrecut, mi-am impus datorii morale. Am căzut de multe ori. De X ori. M-am ridicat de X+1. Acum sunt în picioare. Nu stiu cat va dura, poate e vremelnic. Dar merita, pentru aceste momente, sa fi rezistat pana aici. Candva, scriam (naiva de mine!): « ma prefer cateva dezamagiri mai tarziu », asta insemnand ma prefer cateva pierderi mai tarziu, cateva dureri mai tarziu. Eh. Habar nu aveam. Dar na, se iarta, (ma iert si eu pe mine, desi de regula sunt aspra cu mine), insa toti suntem naivi cateodata (eu voi muri iremediabil naiva). Am un dar aproape enervant de a ramane ingenua peste ani. (mi-a zis candva, femeie fiind: « esti asa copil, dar iti sta atat de bine »)Scriu cumva mai mult pentru mine, asa cum bati o piatra de hotar.Dorindu-va sa nu intelegeti niciodata nici simtirile de pana aici, si nici sovaielnicele drumuri.Clou : Jusqu’ici tout va bien [clip officiel] – YouTube share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share…

Ieri ma uitam la cateva stiri. Toate intr-o zi. O radiografie destul de exacta a societatii, la multi ani, sa ne traiasca. Un fost fotbalist (inteleg, mare), care s-a sinucis pentru ca avea datorii 🙁 O tampita care a luat pe capota un om pe Magheru si l-a dus 2 km asa si apoi l-a reclamat ca i-a spart parbrizul (da, printre violentii astia conducem si noi, si e si femeie…. -eu asteia i-as lua permisul pe viata si i-as da o amenda usturatoare), un nene pe care il cheama de parca ar fi o gluma (Mindinică Mirel-Mișu, M&M&M, de fapt M&M’s pentru balbaiti), ofiter de politie judiciara, care a cerut spaga un bax de vin si 15 fripturi (va vine sa credeti? asta e ca « scurtu la 10 lei, mai pui un leu si iei mare »), un alt politist, sef de post care conduce de 7 ani fara permis, cu o fotocopie a permisului sotiei, pe care a modificat poza si datele personale. Deci cu astia resetam. O ce veste minunata, ia mai stai capra o data! La vremuri noi, tot noi, cercul vicios, meandrele concretului, Mihaela, dragostea mea!, whisky-ul se bea cu doua cuburi de gheata, dai un ban, da’ stai in fata. Si clopoţeii…. « Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… » Asta are, asta n-are, asta-i aia marcatoare. Pune mana pe Vasilica. Pune mana pe Mindinica, si-ai sa-ti iei masina mica. Tara mea de patimi, tara mea de chin. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-sa Mai am un singur dor, in linistea serii… sa vad acest popor, predat cumva uitarii.  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

  Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire. Si nu vorbesc intamplator de resemnare, rezonez la cuvintele si intrebarile cuiva (carora, desi retorice, am avut chef sa le raspund). „De ce se moare? De ce acceptam cu greu anumite lucruri care ni se intampla? De ce nu suntem iubiti? De ce ne resemnam cu greu? […] De ce suntem lasati sa iubim?”, si multe altele. Intrebarile, desi retorice, m-au facut sa raspund ce am spus mai sus…. si de aceea am folosit cuvantul resemnare: “Cred ca in masura in care esti sincer cu tine insuti, si in care faci ce iti doresti intr-o proportie cat mai mare (ramanand totusi intre limitele social admise si intre lucrurile care sunt posibile), te apropii cat mai mult de …. sa nu-i zicem resemnare, ci impacare cu sine, si da, de fericire.” Cand vreau sa ma plimb, ma plimb cand vreau sa dorm, dorm cand vreau sa citesc, citesc cand vreau sa te aud, te sun cand vreau sa-ti povestesc, iti scriu… Privesc cerul, soarele, o frunza, beau un vin bun, ascult o muzica frumoasa, gandesc ceva cald… te tin de mana, iti privesc surasul… nu cred ca trebuie mai mult de atat. Multumesc zilnic pentru ca sunt sanatoasa, pentru ca ma imbolnavesc greu sau deloc, pentru ca ai mei sunt bine. Ma bucur ca am o mama grozava. Ma bucur ca am un loc al meu… Linistea obtinuta din apropierea intre ce simti sa faci si ce reusesti sa faci este de fapt fericirea. Nu orice liniste, doar linistea asta. Linistea provenita din renuntare nu este fericire. Este doar resemnare, aceea da, este resemnare. Si e ades amara. E din filmul: ochii vad, inima cere… Iar zbuciumul vine din diferenta intre ce faci si ce doreai sa faci… Si eu ma zbucium, cu precadere cand simt ca mi se reteaza libertatea. Cand sunt, prin forta imprejurarilor, pusa in situatia sa fac lucruri care nu-mi plac, sa stau in locuri care nu-mi convin. Dar si cu astea trebuie sa gasesc o pace. Ma reechilibrez facand plimbari, stand la o poveste cu prietenii la un restaurant, vazand un apus frumos. Am scris acum doua saptamani, cand plecam spre zari senine: „Stiu sa-mi caut si sa-mi găsesc echilibrul. Fericirea si-o mai face omul si cu mana sa”, iar cuvintele acestea nu contineau nicio exagerare. Eram coplesita de un cer senin si de un peisaj frumos de toamna, si de soare, iar sufletul meu zambea. Si chiar asa simteam, prin toti porii. Cand simt ca-mi scapa pamantul de sub picioare, imi iau picioarele la spinare, hop in masina, inghit kilometri si gasesc linistea in locuri care ma umplu de senin si fericire. Si mai tin ceva la loc de cinste in…

Numar in continuare minutele, orele, zilele. Ma arde in continuare si ma pustieste absenta. Imi lipseste si simt acut aceasta lipsa. « Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé » (O singura fiinta iti lipseste si totul pare pustiu), mi-am amintit atat de intens saptamanile acestea ce spunea Lamartine. Exact asta e ceea ce simt acum. In fiecare clipa. Sunt ocupata, am un program destul de nebunesc (de pilda, in ultimele doua nopti am dormit 6 ore in total). Insa asta nu ajuta la nimic. Ah, desigur, da. Ma misc printre oameni. Am reinvatat sa zambesc. De fapt, a trebuit sa reinvat sa zambesc. Sa nu mi se citeasca durerea, disperarea, crisparea, fatalitatea, lacrimile, in fiecare dintre privirile pe care le aruncam spre oameni si spre lucruri. Se pare ca zilele acestea, in ciuda oboselii, in ciuda durerii extreme, in ciuda abisului care mi se casca in suflet, am aratat exterior senina. Mi-am recapatat privirile…  Asta e bine, cum ziceam. Probabil, pentru ca viata sa ma scuture, sa ma deturneze de la durerea mea profunda, marti m-a apucat o durere cumplita fizica. O durere de dinti. Mergeam spre birou, si pe drum, pe la jumatate, m-a pufnit plansul, cu adevarat, de durere. Conduceam si plangeam cu lacrimi siroind neintrerupt. O luasem pe linia de tramvai (ceea ce nu fac niciodata), ca sa ajung cat mai repede. Plangeam si conduceam. Au urmat cateva zile de chinuri fizice. Ei bine, din pacate, aceste dureri nu m-au facut sa uit durerea cealalta, mult mai importanta, mult mai serioasa. Francezii au un proverb foarte graitor pentru a ilustra ca dintre doua nevoi, primeaza cea mai ardenta: « Qui dort, dine » (cine doarme, cineaza– pentru a spune ca daca-ti este foame si daca-ti este somn, dormi si asta e, foamea se estompeaza in somn). La mine lucrurile n-au functionat pe acest principiu. p.s. Cateva mici precizari, care mie mi se pareau evidente, insa pare a fi nevoie sa le enunt, pentru unul din cititorii acestui blog (si ca sa nu apara altii sau alte discutii) : 1. Daca citesti ceva aici si nu intelegi despre ce e vorba exact in propozitie… inseamna ca nu-ti era sortit sa intelegi. Cei care trebuie sa inteleaga, inteleg. Asa ca nu cere detalii, chiar daca te simti indreptatit, ca cititor fidel. Si eu citesc texte scrise de oameni pe care nu-i cunosc, iar faptul ca le citesc nu ma indreptateste sa intru cu bocancii in viata lor intreband despre ce e vorba. Le citesc, pentru ca aleg sa le citesc… (citesc putini oameni, dar cand o fac, e pentru ca merita: scriu bine) Asta nu-mi da dreptul sa le scriu email-uri cu declaratii. 2. Cand citesti o postare ca « ciorba« , cand esti barbat, si nu ma cunosti… Cand nu intelegi despre ce e vorba, dar intelegi destul cat sa pricepi ca nu e vorba DOAR despre o ciorba, si ca plang dupa un om, nu pune stupida intrebare: « Cu ce pot sa te ajut? » Cu ce m-ai putea ajuta, cand eu plang dupa altul? Hm. Revin la : « o singura fiinta…