suras

Prea obosita ca sa scriu, prea agitata ca sa dorm. Acum cateva minute eram undeva, la granita dintre realitate si somn. Un zgomot brusc m-a readus in trezie. Cred ca trebuie sa vii cu mine, in vis. Sa ma tii de mana si sa-mi zambesti. N-ai nevoie sa-mi vorbesti, ochii tai spun tot ce trebuie. Caldura mainii tale in care-mi strangi palma mica transmite tot, si mai mult decat atat. Ne privim unul pe celalalt si aerul dintre noi vibreaza. E fierbinte. E intens. Ma strangi mai puternic, intai imperceptibil, dar pentru ca-mi simti degetele frematand in causul palmei tale, ma strangi si mai tare. Parca ti-e teama ca am sa plec. Dar eu nu vreau sa plec nicaieri. Sunt prizoniera ta de buna voie. Sunt ostateca intre mainile tale, si ma bucur de voluptatea acestei stari. N-am de gand sa fug nicaieri, dar ma strangi in continuare, fara cuvinte, ca si cand ti-e putin frica, desi, daca ai deschide gura, n-ai rosti asta. Si mie mi-e teama, la randul meu, ca ai sa te desprinzi. Si atunci, freamat mai tare. Imi sesizezi tresarirea, ma privesti din nou, adanc, in ochi, cu o sfredelitoare privire hipnotizanta. Sunt sclava ta, acum, pe deplin abandonata. Imi traiesc fiecare moment cu absoluta delectare. Imi doresc sa ma supui mai mult. Sa-mi ceri, chiar si numai din priviri. Ma infior de intensitatea imaginilor care-mi trec prin cap, si de senzatiile care-mi cutreiera corpul, de la cele mai adanci si launtrice cotloane, pana la epiderma, exterior invelis. In continuare, aerul dintre noi devine si mai fierbinte. Ma simti si tu, imi deduci fiorul, frisoanele. Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi. Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de « noi ». Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare. Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale. Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar. Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de…

Mananc fara gust, dorm fara somn, plutesc printre ore. Muncesc, scriu, gandesc, si niciuna din aceste preocupari nu ma « perturba » suficient, nu ma indeparteaza de gandul primordial. Gandul care ma umple, de dinanutru, pe dinafara. Rad, glumesc, ma straduiesc sa dau din mine celorlalti ceea ce asteapta de la mine. Nodul amar e in gat. Si ma prefac ca nu-l vad, ca nu-l simt. Il ignor. Ma ustura ochii. Senzatii palpabile. Ma simt mica, abandonata, trista, ratusca cea urata. Alung de la mine gandul asta, dar revine insidios. Mi se strecoara intr-un cotlon de minte si ma roade din interior. Am evitat sa merg la mama. Ma cunoaste prea bine, si vede. Nu-i nevoie sa deschid gura, sa schitez niciun gest. Ma stie. Am fost totusi, asta seara. « Ai slabit », a spus. Si nu m-a vazut de 10 zile, doar.  « Te lauzi sau te plangi? », m-a intrebat cineva. Nu, acum nu-mi pare bine, deloc. Nu-i nicio smecherie sa slabesti « asa ». Si mi s-a pus nodul amar in gat, ma sufoca. Beau o gura de cafea din ceasca de langa pat. Ma prefac ca amareala e de la cafea, pe care, de cand ma stiu, o beau fara zahar, neindulcita, cu nimic, niciodata. Pe cine pacalesc? Pe mine insami? Vad ca nu-mi iese… « Va rugam sa ne bagati in seama, ca ne simtim cam tristi fara spiritul dvs« , aud. Bun, surad, respir, ofer. Imi place sa daruiesc. Eu cu primitul am o problema. Adanca (dar asta alta data). Zilele astea sunt surprinsa. Ma situez greu in locu-mi. Am aproape tendinta de a privi peste umar. Cu mine vorbeau? Despre mine? Pe mine ma intreaba? Mie mi se adreseaza? Pe mine ma asculta? M-am defectat. Unde e cheita?  Cu o surubelnita merge? In email mi se strecoara niste cuvinte foarte frumoase. Izbanda, bucurie, zambet. « Eu, daca as avea parghii, te-as plati sa tii conferinte la Universitate. Despre viata: asa cum scrie Mirandolina, sa le spuna oamenilor. Si te-as plati pentru asta. Tu esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat de asta vara incoace. Ce tablou frumos i-a reusit lui Dumnezeu: Mirandolina« , spune o doamna pe care o stimez, profesoara, necunoscuta. Adica da, cunoscuta, dar asa, inca nu ne-am vazut ochi in ochi. Ma citeste. Si-mi scrie. Imi spune lucruri. Ma simt coplesita. Pana la emotii cu lacrimi. E aproape incredibil. Ce am facut sa merit asta? Mi-e si mai greu decat in alte momente sa nu ma uit in spate si sa nu ma intreb despre cine e vorba in propozitie… Bine, am suras. Greu zilele astea. Ma gandesc la el si ma doare. Ma ustura, mi-e dor, ma arde absenta. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, il pipai cu mintea si cu mainile. Il doresc atat de mult incat uneori mi se intampla sa-l simt aproape, ca si cand m-ar atinge. Dar daca m-ar atinge acum, as exploda, atata pasiune si asteptare s-a adunat in trupul meu. Surad. Calatoresc inspre Tara Surasului Rasare. Iau apa si…