cetatean

Eu nu sunt nici isterica, nici exaltata, nici taliban. Sunt destul de potolita, gandesc inainte sa deschid gura, ascult mai mult decat vorbesc, chiar stiu sa inteleg ce spune interlocutorul. L-am votat pe Geoana in 2009, nu din convingere pentru personaj, ci din convingere ca basescu este nociv. Ieri a fost acel discurs al lui Victor Ponta in Parlament, inainte de votul pentru noul guvern, al lui Ungureanu. Ca sa lamurim niste lucruri de la inceput, ce scriu aici e ce am simtit din prima, la cald. Sunt impresiile mele, analizele din capul meu. Nu am ascultat ce a spus cineva/oricine dupa discurs. Nici Mihai Voicu, (am inteles ca el s-a pronuntat primul), nici restul. Am ascultat in direct ce a spus Ponta si cum a spus Ponta, iar reactia mea a fost, instantanee, tot in direct (inainte de a asculta orice  reactie, a oricui): am spus ca acest discurs are un continut mult prea conciliant, cu un ton mult prea bleg. Mult prea moale. Poti sa fii ferm si fara sa fii injurios. Poti fi sarcastic si sa executi in doi timpi trei miscari pe cineva si fara sa fii nepoliticos. Chiar si eu stiu sa tai suflul cuiva si sa-l inghet, fiind extrem de politicoasa, si neridicand tonul. Nimeni nu zicea ca Ponta trebuia sa se isterizeze si sa urle “jos Basescu”. Discursul insa, era mult prea “dulce”. Intr-o tara ideala, poate ca ar fi fost potrivit. Aici, insa, e tara lui basescu, ghinion. De altfel, reactia de peste cateva ore a lui Crin Antonescu a fost ca si cum i-as fi suflat-o eu: “In parlamentul Angliei o fi fost bun, dar aici nu.” Da. In ideal, era buna, dar noi traim in Romania, nu in ideal. Si nu stiu unde-i Ideal asta, ca mi-as lua imediat cetatenie in Ideal. Iar situatia in Romania este asa cum stim ca este. Nu analizez aici continutul discursului, ci ceea ce el a declansat. Si inca ceva, foarte important: discursurile nu se masoara in valoare semantica, nici in figuri de stil folosite, in piruete stilistice, in metafore, hiperbole, litote. Discursurile se masoara in efect. Efectul a fost dezastruos, vedeti bine ce a declansat, asta inseamna ca discursul a fost nepotrivit, cel putin nepotrivit, unde cuvantul nepotrivit este folosit cu indulgenta. Nu e vina celor care au speculat. Au avut ce specula, prosti ar fi fost sa nu o faca, asta e jocul. Normal ca au sarit pe ocazie, era prea frumoasa, le-o ridicase la fileu. Nu e vina celor care s-au “inflamat”, sau poate este, dar oricum, ei asa sunt. Este insa vina celui care a dat ocazia acestei inflamari. Iar Ponta nu mi-e antipatic. Nici din cale-afara de simpatic. Sustin USL-ul. Asta ca sa nu fie dubii, despre cine-as fi si ce doresc, sau ce votez. Nu e un incident dramatic, se poate repara, dar era preferabil sa nu fie cazul de reparatii. Nu spun nici ca Ponta a tradat, nici ca se rupe USL-ul, astea sunt din seria speculatii sau inflamari. Emit doar opinia mea de cetatean si de…

Moara de hartie mi-a facut onoarea de a fi co-autor al Cartii dorintelor, unde am scris cum vad eu viata mea peste 10 ani. Am insirat dorinte, planuri, ganduri frumoase, pe care le vom citi peste acest interval de timp. Aceste ganduri vor odihni intre coperti din lemn de brad, ferecate cu 7 lacate, in atmosfera magica de la Moara, iar peste fix 10 ani, descuiem lacatele si citim cartulia, pe 7 mai 2021.  A scrie in 20-30 de minute cum imi vad urmatorii 10 ani din viata a fost un exercitiu emotionant. Am asternut cuvintele dintr-o suflare, dar cu lacrimi in ochi. Iata ce am scris, pentru acel moment: 10 ani de pasiune De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.” Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul. Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau). Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa…

Ieri, un incident minor m-a facut sa reflectez la dilema: e bine ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sau e bine atitudinea « intoarce si celalalt obraz? » Incidentul a fost minor, dar enervant. Mi-am gasit masina zgariata cu cuiul din fata pana in spate. Minor pentru ca nu e decat o bucata de tabla, si am trecut eu peste chestii mai grele (furtul unei alte masini — la care am gandit ca e doar o bucata de tabla, si cum am facut-o, o voi mai face si pe alta– neimportant). Incidentul acesta, insa, dincolo de dezagrementul in sine si de a reflecta gradul de civilizatie al celui care face gestul acesta, mi-a provocat, prin discutii cu cei din jurul meu, si prin diversele lor reactii, intrebarea: trebuie sa aplicam legea talionului, sau sa fim jertfitul pe altarul evolutiei societatii? (sau cel putin pe altarul unei sperante). Geniala a fost reactia unui fost coleg, jurnalist, care a spus: « Ar fi interesant un interviu pe bune cu ala: cum ai luat decizia sa zgarii masina, cand a fost satisfactia maxima – inainte, in timpul, dupa, ce efecte a avut actiunea asupra psihicului, digestiei, somnului, vei mai zgaria si alte masini, cand, in ce conditii… » Da, sunt niste intrebari valabile. Cand anume ai simtit ca iti e bine, facand asta. Si ce fel de bine… Cu ce te-a ajutat. Cum te simti mai evoluat, ca individ, pentru ca ai facut asta. Altii m-au sfatuit sa fac la fel. Adica sa-i zgarii si eu lui masina. Imediat, sau peste cateva luni (spuneau altii mai perversi). Adica, pe scurt, sa aplic legea talionului. Nu cred ca e in regula. Nu numai ca nu ma vad facand asta, in nici o conditie. Mai mult de atat, in plus, daca si eu fac la fel, cum devenim mai buni, noi, ca societate? Stiu, unii din voi zambiti deja. Ma considerati prostuta, sau idealista, sau nerealista, sau cine mai stie cum. Poate aveti dreptate, insa nu cred. Eu cred ca eu am dreptate. Eu ce fac pentru imbunatatirea acestei lumi, de care sunt nemultumita, care ma revolta si de care ma plang? Cum o sa se schimbe societatea daca ne replicam unul altuia asa? Daca mie imi da in cap, iar eu ma simt indreptatita sa-i dau in cap? Sigur, eu nu mai apuc schimbarea lucrurilor, imbunatatirea societatii, clar. Dar macar sa pun umarul la schimbare, daca tot consider ca suntem inapoiati ca societate. Eu asta cred ca inseamna sa fiu coerenta. Nu ma pot plange de comportamentele acestea (sau altele) si sa ridic mana sa fac la fel. Chiar daca doare si e nedrept. Chiar daca pe moment nu rezolv nimic. Chiar asa gandesc, in adanc, si asa am gandit toata viata, indiferent in ce fel de tara sau in ce fel de grupuri sociale am vietuit. Si cred ca trebuie sa fim mai multi care sa gandim asa. Stiu, cum vorbeam ieri, « revolutiile » (e un cuvant mare in contextul asta si nu am pretentia ca fac eu o revolutie, dar macar particip un pic, pe bucatica mea de teren de actiune, la…