respect

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici. Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri. M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte. Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire…

Cand intri intr-o casa, in vizita, nu te apuci sa zugravesti peretii, nici sa schimbi draperiile sau canapeaua. Iti plac sau nu, nu le modifici, si nici nu sugerezi acest lucru proprietarului casei decat daca ti se cere parerea, sau daca e casa unui prieten foarte bun. Nu schimbi, de asemenea, nici aranjarea in spatiu a mobilei. Nu schimbi nici macar apa la flori. Iar daca misti un scaun, il asezi la locul sau dupa ce te ridici. In acelasi mod, nu vii sa ii spui cuiva ce sa scrie pe blogul lui, in contul lui personal de Facebook, in profilele sale personale de pe internet. E teritoriul fiecaruia, si-l administreaza fiecare cum crede de cuvinta. Are drept de viata si de moarte pe teritoriul respectiv. Taie si spanzura, decide unilateral, si asa e logic. La el acasa, fiecare este Dumnezeu. Nu poti sa vii sa-ti dai cu parerea nici despre ce ar trebui sa posteze, nici despre ritmul postarilor (« scrii cam des« ). Scriu cand vreau eu, si ce vreau eu. Nu-ti place, nu citesti, simplu. Skip, si gata, problema e rezolvata. La ce serveste selectivitatea, liberul arbitru? Nu, nu ma poti obliga sa scriu cum vrei tu. Nici ce vrei tu. Nici cat vrei tu. E gresit pusa problema asa, si ma infurie atentatul la libertatea mea personala. Corect este sa nu citesti ce nu-ti convine. Reflectam la astea demult, si i-am pus la punct pe diversi in decursul timpului, care dadeau indicatii despre ce si cum ar trebui sa scrie alte persoane. Dar pentru ca subiectul a redevenit actual, intr-o discutie de azi, intre doua persoane, m-am gandit sa si exprim. Deci ia aminte: daca ti se pare ca ceea ce vezi seamana cu ceva ce nu doresti sa vezi, iar ochii tai se simt agresati, esti liber sa: a) nu citesti b) « hide » postarile persoanei care nu-ti convine (daca asta se petrece pe Facebook) c) unfriend. Nu poti indica, nici macar in gluma, ce sa posteze cineva in contul sau propriu. Ce inseamna asta: « Hai sa ne ocupam de lucruri mai interesante adica muzica« ? (indicatie pentru cineva care posta politic– si evident insotit de acuzatia ca « e campanie electorala« ) Asta am vazut eu azi dimineata, intr-o discutie. Hai sa fim seriosi. Dialogul civilizat si disputele sunt una, directivele de a scrie ceva mai degraba decat altceva in propriul tau cont sunt deja altceva. Fiecare considera folositor altceva. Fiecare crede relevant alte lucruri. Suntem subiectivi, si e normal sa fie asa. Fiecare are profilul lui propriu, in care posteaza ce si cum vrea, ca de aceea se numeste personal. Politica, muzica, bancuri, panseuri proprii, citate, pisicute, catelusi, prostii, orice. Nu cred, in continuare, ca trebuie sa indicam altcuiva ce ne-ar placea sa citim. Cred, mai degraba, ca fiecare posteaza ce doreste, iar trierea apartine ochiului cititorului. Acolo este filtrul. Daca tu consideri inutil/jenant/nefolositor /neavenit/nedorit/deplasat/scandalos/manipulator, nu citesti. Simplu. Si cu variantele mai radicale propuse mai sus. Mi s-a intamplat sa am in lista oameni care postau manele, sau care…

cuvant inainte: Pentru ca-mi place si ma pricep sa scriu scrisori, astazi am sa scriu o scrisoare mai speciala. E o scrisoare adresata concetatenilor mei, pornita de la o provocare, lansata de Achi. Dragii mei compatrioti, Mi-e greu sa ma adresez voua ca si cand ati fi o masa omogena, pentru ca nu sunteti. Insa incerc sa « vorbesc » partii aceleia din voi care cuprinde trasaturile comune de oameni nascuti in acest spatiu geografic, cu aceasta cultura, cu acest bagaj de traditii. Va intreb: sunteti patrioti? Sigur, va veti repezi, care mai de care, sa spuneti: DA. Dar daca intru in detaliu si va cer sa-mi spuneti ce inseamna pentru voi patriotismul si cum se manifesta, nu sunt sigura ca mai sunteti la fel de prompti cu raspunsurile. Nu afirm ca eu detin singura explicatie, si nici macar ca detin o explicatie. Da, am, desigur, un punct de vedere, pentru ca altfel ma abtineam sa deschid subiectul. Cand n-am nimic de spus, prefer sa tac. Insa la cata risipa de vorbe goale am vazut in ultimele 24 de ore, as vrea sa incercam  impreuna sa definim ce credem fiecare dintre noi ca este patriotismul, si daca ne consideram patrioti, sa ne gandim ce facem ca sa avem curaj sa afirmam asta. Acum mai bine de un an, spuneam ca patriotismul inseamna, intre altele, a isi iubi tara constientizandu-i defectele. Daca afirmi ca totul e perfect, asta inseamna ca nu e nimic de schimbat, si retezi aripile progresului. Daca te simti dator sa aperi orice chestie (oricat de « defecta ») doar pentru ca este romaneasca, deja e usa deschisa spre: « merge si asa ». Patriotismul, dupa parerea mea, nu inseamna a arbora steagul ca avatar timp de 24 sau 48 de ore pe internet. Nu inseamna a-ti aminti de tara asta si a te gandi la ea doar pe 1 decembrie. Nu inseamna a posta Ciprian Porumbescu sau alte melodii timp de 24 de ore. Chiar afirm ca a flutura drapelul, daca in spatele bratului care-l flutura, purtarea e gaunoasa, ar trebui sa fie interzis si pedepsit, pentru ca e o impietate. Ce inseamna a-ti iubi tara? Ce inseamna sa fii patriot? Pentru fiecare dintre voi, dincolo de cuvant, ce exista? Pentru mine patriotismul nu e ceva ce se manifesta o zi sau doua pe an. Ca sa fie consistent, demn de bagat in seama, real, ca sa nu fie doar o masca de carnaval, goala de continut, pentru mine patriotismul este o stare de fapt. Zi, noapte, la orice ora si-n orice imprejurare. Patriotismul, pentru mine, are mult mai mult de-a face cu o purtare etica, cu o constiinta civica, cu respectul fata de celalalt, oricare ar fi acest celalalt: colegul de munca, necunoscutul de pe strada, omul din metrou.  Am locuit multi ani in alta tara, care sta bine la nivel de « dragoste de tara » din partea fiilor ei, iar cand m-am intors in Romania, ce m-a socat cel mai tare este lipsa de respect. Nu simti ca ai conta, ca individ….

Scena banala de cartier bucurestean sufocat de masini: se intalnesc fata in fata pe aceeasi strada, ingustata, doua masini, care n-au loc sa treaca una pe langa alta. Codul rutier plus bunul simt spun ca cel care are banda blocata, ingustata de obstacole (masini parcate, etc), ii da prioritate si deci voie sa treaca celui care are banda libera, dupa care trece si el. Ei bine, aici nu e aproape deloc asa. E legea junglei, e care pe care, care e mai puternic, care are obrazul mai gros. Bineinteles, eu las oameni sa treaca si cand am eu prioritate si ei nu. Insa una e sa invit eu pe cel pe care vreau sa-l las sa treaca, sa treaca, si alta e sa forteze cu nesimtire, ca si cand prioritatea nu ar exista. In general, nu ma las, ma lupt, atunci cand stiu ca am dreptate. In schimb, zilele trecute, m-am intalnit fata in fata cu un taxi. Evident, eu aveam prioritate, el nu. Evident, el forta. Sunt si femeie, si blonda. Foarte gresit din partea mea adica, deja plec cu un handicap in ochii lor! N-am vrut sa-l las deloc, insa avea ochi rai, injura… Brusc mi-am amintit toate scenele de violenta care se petrec in oras, in toiul zilei. Si brusc m-am gandit ca ce folos ca am dreptate, poate iese si-mi da in cap cu o bâtă, si uite cum pot sa mor pentru ca am avut prioritate. Mi-am promis sa o las mai moale cu insistenta mea ca ceilalti sa respecte legile, nu de alta, dar macar din instinct de conservare. Insa e trist. Pentru ca mie mi se pare extraordinar de trist sa taci din gura. Mi se parea un comportament civic sa ii indemni pe ceilalti sa respecte legile. Mi se pare normal sa atentionez pe cineva ca i-a cazut ceva, atunci cand arunca aiurea gunoi pe strada, sau alte si alte exemple. Acum sa ma tem ca-mi vor crapa capul cu o bâtă? Eu singura n-as putea schimba lucrurile, dar daca suntem cativa care facem asa, poate societatea se insanatoseste… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It