respect

Am locuit, timp de 10 ani, ani definitorii pentru un individ (cei in care m-am transformat dintr-un copil intr-o femeie), in alta tara. Nici nu conteaza neaparat care, in contextul a ceea ce vreau sa scriu acum. Revenita aici, (constransa de imprejurari de familie), am avut surpriza, si durerea de a constata ca in propria mea tara, pe plaiurile natale, nu exista RESPECT. Nu exista. Nu contezi, ca individ. Esti un nimeni. Nu contezi pentru semenii tai, nu contezi pe strada, nu contezi in metrou, nu contezi pentru angajator. Esti un nimic. Un zero. A fost un soc mare. Mai ales cand esti obisnuit altfel. In alte parti simti ca esti respectat PUR SI SIMPLU ca individ, pentru ca existi. Cand am revenit in Romania, un prieten foarte bun mi-a spus: « Pleaca inapoi. Nu esti destul de smechera sa traiesti aici. » Da, recunosc, avea dreptate, nu sunt destul de smechera. Nu sunt destul de smechera sa dau din coate, sa calc pe cadavre, sa scuip pe strada si in capul semenilor mei. Nu sunt destul de smechera sa dau mita. Nu sunt destul de smechera sa fac cu ochiul cuiva in sens de « hai ca ne intelegem noi, o sa fie bine« . Nu sunt destul de smechera sa umblu cu parandaraturi, cu retururi de profit. Mica intamplare, cea mai recenta, pentru a ilustra ce spuneam cu lipsa de respect: azi, pe aleile unui centru comercial mare (si Dumnezeu stie ca sunt largi acele alei). A trecut un individ cu tricou mulat si lant mare de aur pe langa mine, cu toate insemnele caracteristice ale cuiva desemnat ca « manelist ». Eu nu spun asa, ca sa nu sariti in sus. Era un cetatean roman, vi l-am descris. Trecand pe langa mine, desi aleile sunt largi, slava Domnului, si libere, m-a busculat si m-a lovit atat de rau cu jumatate de corp (umarul si pieptul), incat era sa ma arunce la 1 m. Credeti ca a schitat macar un gest de « ah, ma scuzati? » Bineinteles ca nu. A intrat voluntar in mine, si s-a amuzat cu amicii lui. Credeti-ma, in 10 ani de mers in centrele comerciale din alte tari, NICIODATA asta nu s-a intamplat. Parintii mei stau intr-un cartier reputat in regula, in capitala, Tineretului. Si eu in acelasi cartier, la vreo 5 minute distanta de ei. Preturile apartamentelor sunt mari, e unul din cartierele considerate ok. Ei bine, asta seara la opt, pe lumina, am trecut pe la mama. S-a aciuat langa blocul lor un aurolac. L-am vazut stand in fund pe niste trepte si tragand din punga. Pe lumina. Mi-a fost teama sa ies din masina, avea o privire rea, mai rea decat pitbull-ul de la birou. Politia nu face nimic. Nu ii aduna. Un din asta e in stare sa-mi dea in cap si ziua…. halal oras, halal capitala civilizata. Da, si compar chestii comparabile. Sigur ca in Bronx e periculos. Sigur ca in cartierele nord din Marsilia e periculos. Sigur la in Cite Berthe din La Seyne sur Mer e urat….

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…