viitor

Statea tolanit pe iarba, rezemat de un copac, in varful dealului. Putea spune ca are oraselul la picioare, la propriu si la figurat. In vara aceea terminase facultatea cu note mari si devenise unul dintre tinerii de perspectiva ai urbei. Ca si cum succesul nu i-ar fi fost de-ajuns, aseara, la discoteca, a mai bifat o victorie. A dansat aproape tot timpul cu Laura, o fata de conditie buna, una dintre cele mai frumoase din oras. La sfarsit, a condus-o acasa, plimbandu-se cu ea de mana pe strada principala, spre invidia celorlalti baieti. Parea ca nimic nu mai poate sa-i strice starea de implinire. Tocmai atunci trecu pe acolo Sebastiana, o tigancusa care culegea flori de camp si le vindea, la marginea drumului, turistilor aflati in trecere. – Salut, studentule! – ii arunca, din mers. -Ciao, Sebastiana, ii raspunse, lenes. Nu mai sunt student, am terminat. – Foarte bine, felicitari! O privi cum se indeparteaza, cu egarii negri stransi pe picioare si un tricou rosu fluturand pe deasupra. Parul negru se revarsa in bucle, pe spatele fetei care cobora dealul sprintara, ducand in mana un cos cu flori. Simti niste furnicaturi in stomac si tot corpul ii intra intr-un fel de alerta, cuprins de admiratie. Mai statu vreo jumatate de ora rezemat de copac, apoi se ridica si porni catre casa. Il strabatea un sentiment confuz. Sebastiana era o “cioara”, adica o tiganca. Natia ei avea o proasta reputatie. Tiganii talhareau, violau, ucideau. Un tanar cu reputatie, dornic sa-si croiasca un viitor, nu trebuia sa fie vazut in mijlocul lor. Asa gandeau toti cei din anturajul lui Paul, rudele, prietenii, cunoscutii. Asa gandea si el. Natia asta spurcata le otravea vietile. Ar fi fost cu totii bucurosi sa scape de tigani, sub o forma sau alta. Unii chiar ziceau ca ar trebui impuscati, gazati, ingropati de vii. Legile tarii respingeau orice forma de discriminare. Egalitatea indivizilor, indiferent de rasa, era garantata. Nimeni nu ar fi spus pe fata ca ii uraste pe tigani. Se legau prietenii cu acesti oameni, inca din copilarie. Dar o bariera nevazuta ii tinea departe. Adanc in interiorul populatiei majoritare mocnea o repulsie fata de tigani. Cum sa-i placa lui tocmai de Sebastiana? Cum sa recunoasca un asemenea sentiment, mai intai fata de el insusi, si apoi fata de toti oamenii pe care ii cunostea? Trebuia sa fie complet idiot sa se coboare pana la rasa inferioara si sa mangaie ori sa pupe o cioropina. Relatia pe care o incepuse cu Laura ii marise prestigiul, doar nu era nebun la cap sa-i dea cu piciorul. Pai daca aseara s-ar fi plimbat cu Sebastiana de mana pe strada, tot orasul ar fi ras de el. Cu gandurile astea se plimbase prin oras toata ziua. Ata il tragea catre marginea soselei, unde stia ca Sebastiana incearca sa vanda flori turistilor, imbiindu-i cu buchetele aratate pe geamurile masinilor. Si totusi ajunse in acel loc abia seara, cand fata urma sa plece spre casa. – Si? Ai facut vanzare buna?…

Sunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata). Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi « maine ». Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum? Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum. Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… « Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti« . Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar « soarele de maine » este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: « Lasa ca iese soarele si pe strada ta »? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi. Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie… Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Minunatul secret al vietii este ca este important sa-ti doresti ca sa se intample. Este suficient sa vrei ca sa se realizeze. Ei, ca sa vezi… Era atat de simplu si nu ne gandeam 🙂 Nu cred o iota… Ma batea demult gandul sa scriu despre gandirea pozitiva, si derivele sale. Pe scurt: in ciuda tuturor filmelor si cartilor de mare adancime spirituala (americanesti, in principal), nu cred nici in ruptul capului (cu exemple clare), ca tot ce trebuie ca sa reusesti, este sa vrei. Altfel am fi toti sanatosi, fericiti, voiosi, indragostiti, reusiti, bogati. Lumea are un curs al ei, suficient de sinuos ca sa nu fie atat de simplist modificat. Sigur ca este important sa fii optimist, si sa gandesti bine. Evident ca e bine sa nu iti faci singur rau, cu ganduri negre. Desigur, e bine sa fii pozitiv. Dar a fi pozitiv nu trebuie sa excluda cantarirea tuturor pericolelor potentiale atunci cand te angajezi pe un drum. A le cantari nu inseamna nici a schimba, nici a abandona drumul. Inseamna doar luciditate, si sa fii pregatit pentru orice eventualitate (de cele previzibile vorbesc). Nu trebuie sa cazi in extrema: daca gandesc pozitiv, mi se va intampla oricum. Nu, nu se va intampla oricum. Si nu stand cu bratele incrucisate si dorindu-ne. In schimb, invers este putin mai mult valabil. Gandirea negativa automata, vazutul in negru a oricarei situatii, credinta ca totul merge in jos oricum (« zambeste, maine va fi mai rau »), temerile permanente, te impiedica sa traiesti si sa actionezi coerent, iti modifica nedorit drumul. Nu-mi place sa aud persoane din jurul meu (mai ales cele apropiate, care conteaza), ca isi exprima diverse frici, care, caricatural vorbind pot semana cu pilda cu drobul de sare. Nu-mi place, caci seamana a cobit, a atragerea raului. Nu poti in permanenta sa gandesti ca totul va esua, ca ceva se va darama, ca ti se va intampla ceva rau. In schimb, si pentru bine si pentru rau, trebuie sa faci ceva. Este bine sa gandesti pozitiv, dar nu este suficient. Suntem artizanii propriilor vieti. Alegerile pe care le facem, pasii pe care decidem sa-i urmam, directiile pe care ne ducem, sunt ale noastre. Sigur ca suntem parte dintr-un mediu si ca alegerile sunt arareori complet libere (uneori nici noi insine nu ne permitem sa fim liberi), dar in fiecare caz, exista totusi alternative. Mai largi sau mai stramte, asa cum ni le permite societatea si in primul rand mintea noastra proprie. Daca alegem cai batatorite pentru ca asa se face, pentru ca ne e teama de nou, e o alegere constienta si trebuie sa asumam ca rezultatele sunt proportionale cu aceasta alegere. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Strada Viitorului e fix din trecut. Treceam azi pe acolo si parea cumva o alta lume, desi atat de aproape. Atat am avut ragaz sa prind, la semafor. Cu 30 de secunde inainte sa  reusesc sa scot telefonul din geanta, doi copii se jucau cu un catel de cateva luni, pe unul din pervazele cladirii din imagine. Apoi s-au facut nevazuti, pe usa din stanga. Dar strada merita parcursa, cu ideea in cap ca o cheama Viitorului 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It