nisip

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mananci aici si mori acasa, de fapt la spital la Constanta, ca pana acasa nu mai ajungi. O turista din Prahova a murit de toxiinfectie la spital dupa ce a mancat la o terasa din Eforie Nord. (aici) Dupa principiul ruletei rusesti, va prezentam ruleta romaneasca: la una din terase (sau poate la mai multe, nu putem stii) ai « sansa » sa mori. Alege cu atentie si poti castiga o moarte fulgeratoare otravita. Fermecator, a scris despre asta si Bogdan. Nu ma duc pe litoralul romanesc de ani de zile. Dupa ce, in copilarie, am fost la mare in fiecare an cu mama, marea romaneasca nu prea m-a mai vazut, cam de la 18 ani. In primul rand pentru ca am trait 10 ani in Franta, din care 4 pe coasta Atlanticului (Arcachon, Dune du Pyla, etc), si 6 ani pe Coasta de Azur. Marea mea era Mediterana, superba, minunata zilnic. Dupa intoarcerea in Romania tot nu am prea mers aici la mare, n-aveam motiv. O descoperire foarte placuta si surprinzatoare a fost Bulgaria. Cu sudul extrem unde merg si e paradisul caprelor, al smochinelor, al linistii. Acum doua saptamani am ajuns insa la Mamaia. Am ezitat mult sa scriu despre asta pentru ca fusese suficient de socant ca sa mai si rememorez scriind. Ceva mai sinistru rar puteam imagina. Marea mea din copilarie NU MAI E.  Nu mai vezi plaja la propriu si nici marea, plaja e acoperita total de sezlonguri si de niste asa zise baldachine, in fapt paturi de lemn cu saltele si perne. Dormeze, vorba unui prieten. Ma gandeam eu asa: cum naiba sa vii la mare si sa stai noaptea in pat, ziua in pat? numai la spital (Doamne fereste, stai 24 de ore in pat). … Unde e farmecul? Unde simti ceva? Nici nu mai vorbesc de muzicile asurzitoare (din cauza carora nu aveai cum sa auzi marea…), si haotic combinate, fiecare fasie avand muzica ei, concurand cu fasia alaturata. In paturile respective zaceau niste indivizi, care mancau ceva din niste tavi, direct in pat. Scena imi aducea aminte de decaderea Imperiului Roman. Numai acolo stateau oamenii si mancau tolaniti ca sa o ia de la capat dupa. Senzatia cu dezmatul si decadenta a fost intarita de minunatele care alegorice ale lui Mazare care au defilat seara, ceva mai grotesc n-am vazut demult. Kitsch-ul in splendoarea lui. Paine, droguri si circ. Nu mai are sens sa vorbesc de hotelul de 40 de ani, foarte putin renovat, cu 3 stele, din care eu ii dadeam MAXIM una jumatate, si nici aia nu e sigur, cu un miros greu inauntru (dar nu puteai dormi cu geamul deschis, ca bubuiau cluburile pana la 6 dimineata, iar cu el inchis era jale de miros), care cerea 300 de lei pe noapte (ha????). Nu mai are sens sa vorbesc de toaletele sinistru de murdare (oare chiar nu se pot spala cu un furtun?), ale unei terase de plaja, cu pretentii de eleganță, cu perne alb imaculat si preturi de Coasta de Azur. Nu mai…

Om bun, ramas fara grai din cauza unei emotii puternice, cumpar cuvinte. Sa nu fie nici prea lungi, nici prea scurte. Sa nu fie, insa, obisnuite. Sa fie din afara fondului comun de cuvinte al limbii. Sa poata fi folosite si dimineata si seara, la rasarit ca si la apus, dar si in toiul noptii. Sa fie destule cat sa le pot amesteca si recombina in asa fel incat sa iasa prin ele tot suvoiul de senzatii puternice, fara a fi diminuate starile sufletesti. Sa pot sa le folosesc pe acestea ca pe cele care au fugit, pentru a exprima exact lucrurile, asa cum le traiesc. Sa fie cuvinte prietenoase, adanci, cuvinte de dragoste, cuvinte de fericire, sa poata sa oglindeasca sufletul meu si sentimentele. As avea nevoie de o cantitate suficienta, cat sa fiu la adapostul unei rupturi de stoc ulterioare. Nu vreau sa mai raman fara cuvinte. Am nevoie de cuvinte. Pentru el, pentru ceilalti oameni din jur, pentru mine. Sa le pot ciopli in piatra, daca vreau, ca sa dainuie etern. Sa le pot scrie pe plaja, pe nisip, ca sa fie sterse de urmatorul val. Sa le pot scrie pe hartie ca sa i le trimit lui, omului drag. Sa le pot rosti la telefon sau la urechea lui, incalzindu-i lobul cu rasuflarea mea… Sa le visez, sau sa le ingan. Sa le spun raspicat, sau sa le soptesc. Sa ma descrie, asa cum sunt, sa descrie ceea ce vad, ce aud, si mai ales sa descrie ceea ce simt. Sa fie ale mele, ca sa le pot darui celorlalti. Vreau cuvinte: sa le soptesc, sa le cant, sa le impletesc in versuri, sa le recombin… Sa i le daruiesc lui pe toate, si sa mi se intoarca inapoi ecourile lor. Si eu sa le folosesc din nou, ca prima data, neincepute, neintinate, sincere. Si sa i le mai spun inca o data, inca si inca o data, pana la sfarsitul lumii, si chiar dupa acesta, ca un etern inceput a ceva ce nu are sfarsit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Imaginea perfecta share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It