avion

Stiu, am fost absenta. Am mai multe motive, nu le dezvolt acum, dar exista. Intre timp, insa, am scris pe Catchy, cateva articole. Si vroiam sa va arat si voua asta. Acesta este primul 😉 Am fost mereu marcată de un citat din Clemenceau : «Cel mai bun moment în dragoste este acela când urci scările.» M-a interpelat de când l-am auzit, și m-a urmărit ani de zile, până în ziua de azi, și probabil și mai departe. Mă gândesc periodic la el, uneori cu indulgență, alteori cu totală neînțelegere. Am avut ades tendința să îl contrazic, cu argumente, și, mai presus de argumente, să-l contrazic cu viață, cu trăiri sincere și intense, să-l demolez prin concret. Au fost momente când mi-a sunat laș, ca și când protagonistul ar prefera să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard și ar fugi de certitudini pentru a se îndrepta către niște incertitudini care să-l mențină într-o stare anume, intermediară, ca un drog. Ca și când îndrăgostirea sau iubirea nu ar fi suficiente să te țină în poveste, să îți dorești să fii lângă omul iubit. Ca și când visarea ar fi mai importantă decât împlinirea visului. Ca o frică inexplicabilă de viața autentică, pe care nu numai că nu o puteam înţelege, dar aproape aveam tendinţa de a o dispreţui. Să preferi să urci, infinit și nesfârșit, înainte de consumarea „actului” (în mod metaforic, act, căci Clemenceau vorbea nu numai de legătura fizică, ci de toată povestea, în întregime), decât să fii lângă ființa iubită, să preferi să te pierzi pe trepte și în vestibule poate chiar sordide, decât să o privești în ochi, să o ai lângă tine, să râzi, să povestești și să îi sorbi cuvintele? Ei bine, lucrul acesta pare de neînțeles pentru mine, oricât de mult m-am gândit ani întregi la el. Am trăit cândva o poveste de acest gen, cu așteptare din cauza distanței, și mi-am verificat și accentuat părerea că prefer împlinirea decât tânjirea. Când am luat avionul, să traversez oceanul ca să ajung lângă el, trăiam cu suspendare, aș fi dat orice să micșorez timpul și distanța care ne despărțeau. Încă dinainte de a începe zborul, deja începusem să nu mai trăiesc, funcționam doar fizic, respiram și atât, în așteptarea momentului în care-i voi vedea chipul. Știu pe de rost orele care au precedat aeroportul, și toate secundele de atunci și până la el. Dar nu trăiam. Supraviețuiam, eram deja toată în încordarea unui arc concentrat pe o singură țintă. Nu mai conta decât să îl văd, să îl știu. Deși era deja în mine, mult mai mult decât mai eram eu însămi înăuntru. Mi-e deci greu să înțeleg prelungirea artificială a urcării acelor scări. Înțeleg rolul preludiului, dar menținerea cu orice preț în nesiguranță în detrimentul păşirii ferme peste pragul siguranței și al pasiunii reale, împlinite, mi-e total de neînțeles. Să preferi absența celuilalt, de fapt așteptarea lui, decât prezența sa… Să preferi să ți-l închipui, cu toate aproximările implicite, decât să-l…

M-a intrebat cineva ceva ieri pe blog, adica aici. Si raspunzandu-i, mi-am dat seama cat de multe stiu, cat de multe am trait, cat de multe am… murit. Intreba de ce am plecat, si daca-l mai astept…. « Am plecat pentru ca biletul meu de avion era dus-intors, si pentru ca nu a stiut sa spuna “ramai”, altfel decat insistand sa mergem la medic (cazusem pe scari, ma lovisem destul de rau). Stiam amandoi ca daca mergem la medic pierd avionul. Dar n-a spus nimic decat o insistenta absurda si indelunga cu “hai la medic”. <Ramai> e un lucru prea serios ca sa poata fi aproximat, din pacate. Nu pot auzi si intelege “ramai” decat daca persoana din fata mea pronunta “ramai”. Nu-mi asum singura decizii care implica doi oameni, nu fortez pe nimeni la nimic. Oamenii trebuie sa invete sa vorbeasca, atunci cand doresc ceva. » Asa am raspuns ieri. In rezumat, asta e viata. Avem ades bilete dus-intors, care ne conditioneaza. Toata viata e o inlantuire de bilete dus-intors. Oamenii nu stiu sa spuna ce gandesc, atunci cand nu e prea tarziu. Teama, nehotarare, inconstienta? orice ar fi, e pierdere de viata. E trist, dar n-am murit atunci. Nici urmatoarele dati. Si nu voi muri nici viitoarele dati. Desi mor de fiecare data, paradoxal. Deja stiu. Aproape ca mi-e dor de timpul cand nu stiam toate astea. E o amaraciune in aceasta « stiinta ». Desi, cumva, pentru ca stiu, ar trebui sa doara mai putin. Si detectez greselile. Altora. Pe ale mele inca nu, aceea e treapta urmatoare, probabil. ps. Mai am, din nou, o ora pana la imbarcare share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…

Intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, intr-o luna martie… Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?” “Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de « dupa ». “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat. Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic. Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii. Eu cred…