Londra

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…