somnifer

Sapte zile ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte dureri distincte, ca sapte sute sau ca sapte mii de senzatii pustietoare, ca sapte milioane de sageti care te strapung pana in adanc. Te doare si nu poti sa le smulgi. Traiesti cu ele in corp, intre viata si moarte, suspendat. Nu dormi, nu mananci. Primare si comune, aceste lucruri devin (totusi!) atat de complicate cateodata. 40 de ore numarate in care nu poti sa adormi, desi corpul e fizic obosit. Dar exista acolo, in tine, o supraconstiinta care nu te lasa, te racaie, te zgarie pana la sange, iti lasa rani adanci si racaie si racaie, in asa fel incat n-are timp sa se cicatrizeze nimic. Ai lua macar un sfert de somnifer, stii ca ti-ar fi suficient ca sa adormi, caci nu iei niciodata nimic, dar, ca de obicei, n-ai medicamente in casa. Nu poti sa citesti, nu poti sa scrii. Nu poti nimic, te zvarcolesti. Sapte serpi reci iti inconjoara inima. Nu poti nici macar sa plangi. Iti inchipui ca daca vei reusi sa plangi, iti va fi mai bine. Aiurea! A doua, a treia zi, reusesti sa plangi. Si nimic! Lacrimile ustura si mai rau. Sapte galeti de lacrimi in sapte zari. Cel mai rau te doare ca nu intelegi, caci esti o fiinta rationala, care are nevoie sa stie. Poti sa accepti orice, dar ai nevoie sa pricepi.  A doua seara, dupa noapte alba, te tarai afara din casa, pana la masina unui prieten, in noapte. Te simti inutil, si regreti enorm, iti amintesti de anul trecut, de durerea din primavara. Ironia sortii. Apoi, pe vremea asta, surasurile tale de atunci, trezite atat de simplu tocmai de… si simti un gol in stomac! Nu ai chef sa te duci nicaieri, nu ai chef nici sa pui un picior in fata altuia, nici sa rasufli, ai curma toate astea, dar nu stii sa o faci. Te tarai, sperand ca te vei extenua, ca vei putea dormi, dupa. Nu dormi nici dupa, supracostiinta lucreaza, sapte milioane de ganduri te incoltesc. Trec orele si nici macar nu stii de ce si in ce directie trec. Sapte ore. Te doare tot orasul, te ustura aerul care te atinge, faci ocoluri mari ca sa nu treci pe trotuarele acelea, te-ar arde, ti-ar face rau, te-ar carboniza, ca sapte flacari imense ale unui incendiu de nestins. Te parjoleste geografia locurilor sacre. Nu-i mai cauti prezenta, pentru ca realizezi ca-ti e rau. Cateodata ti-e bine, alta data ti-e rau, in prezenta sa. Incerci sa-ti dai seama daca acum ti-ar fi rau. Incerci sa stai departe, sa ocolesti la sapte leghe in departare punctul nevralgic, sa nu pasesti pe trotuarele acelea. Dupa cateva zile, abia daca le stii numarul, ajungi la birou, ca in fiecare dimineata. Numai ca, spre deosebire de fiecare alta dimineata, vomiti. Brusc si fara drept de apel. Nici n-ai ce, caci n-ai mancat nimic de nu stii cate zile. Vomiti, si te sperii, caci stii ca esti puternic fizic,…

Si uite asa, stau si ma uit cum trec minutele, si ma enervez ca ele trec degeaba, in detrimentul meu. Am asteptat sa fiu extenuata ca sa adorm. Nici macar asta nu m-a ajutat. Ma ustura ochii si stiu ca in 2-3 ore incepe o zi grea. Si totusi, nu pot inchide ochii. Azi m-as odihni si fortat, numai ca n-am ce sa beau ca sa dorm. Eu nu iau medicamente, si n-am nici antinevralgic in casa. Azi e una din zilele cand as lua un somnifer. Sau macar un sfert. La cat de putin obisnuita sunt cu medicamentele, si sfertul si-ar face efectul. Si nu din vreo nesabuinta, ci pentru ca am nevoie disperata sa ma odihnesc. Am tot sperat ca imi va fi suficient de somn cat sa cad, doborata. Dar nu. Azi nu. Un gand imi sfredeleste creierul, o senzatie imi cioparteste inima. Suna intr-un fel cuvintele astea, realizez. Nu-s intamplatoare. Sunt absolut pe masura momentului. Mi-as dori sa fie o exagerare teatrala, figura de stil, metafora pentru scriitura. Am sa am ochii rosii maine si mintea incetosata. Macar (indraznesc sa sper) ma va fi parasit aceasta dureroasa luciditate care ma macina acum si care ma impiedica sa zambesc, fie si proiectat, acest suras, intr-un viitor indepartat. Intunecare. Incerc sa ma linistesc. Imi bate inima infiorator. Accelerat, dar nu de emotii pozitive. Nici nu reusesc sa plang. Probabil ca mi-ar fi mai bine daca as reusi sa rup zagazul lacrimilor. Cand ajung acolo, e putin mai senin, e dincolo de un prag. E o epuizare, buna. Si dincolo de ea, cateodata, macar, e linistea. Dar nu sunt acolo. Am stins lumina de cateva ori. Am reaprins-o, agitata. Parca pe intuneric era si mai intuneric. Nu indraznesc sa ma uit dupa draperii, stiu ca e lumina afara deja. Aud pasarile, ciripind. O lumina care mi se va parea si mai necrutatoare, si mai dura decat a altor dimineti. Nu e lumina dulce a unui rasarit care imi mangaie pleoapele inchise, in spatele carora imi termin visul despre tine. Nu e lumina roz a unei dimineti care ma preia dintr-o noapte in care m-ai strans in brate. E lumina cruda dupa o noapte de nesomn, strabatuta de dureri greu de masurat. As refuza aceasta lumina, daca mi-ar sta in putinta. As intarzia-o, macar, sa prind o ora-doua-trei de somn, in liniste. E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It