Sapte zile ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte dureri distincte, ca sapte sute sau ca sapte mii de senzatii pustietoare, ca sapte milioane de sageti care te strapung pana in adanc. Te doare si nu poti sa le smulgi. Traiesti cu ele in corp, intre viata si moarte, suspendat. Nu dormi, nu mananci. Primare si comune, aceste lucruri devin (totusi!) atat de complicate cateodata.
40 de ore numarate in care nu poti sa adormi, desi corpul e fizic obosit. Dar exista acolo, in tine, o supraconstiinta care nu te lasa, te racaie, te zgarie pana la sange, iti lasa rani adanci si racaie si racaie, in asa fel incat n-are timp sa se cicatrizeze nimic. Ai lua macar un sfert de somnifer, stii ca ti-ar fi suficient ca sa adormi, caci nu iei niciodata nimic, dar, ca de obicei, n-ai medicamente in casa. Nu poti sa citesti, nu poti sa scrii. Nu poti nimic, te zvarcolesti. Sapte serpi reci iti inconjoara inima. Nu poti nici macar sa plangi. Iti inchipui ca daca vei reusi sa plangi, iti va fi mai bine. Aiurea! A doua, a treia zi, reusesti sa plangi. Si nimic! Lacrimile ustura si mai rau. Sapte galeti de lacrimi in sapte zari. Cel mai rau te doare ca nu intelegi, caci esti o fiinta rationala, care are nevoie sa stie. Poti sa accepti orice, dar ai nevoie sa pricepi. A doua seara, dupa noapte alba, te tarai afara din casa, pana la masina unui prieten, in noapte. Te simti inutil, si regreti enorm, iti amintesti de anul trecut, de durerea din primavara. Ironia sortii. Apoi, pe vremea asta, surasurile tale de atunci, trezite atat de simplu tocmai de… si simti un gol in stomac! Nu ai chef sa te duci nicaieri, nu ai chef nici sa pui un picior in fata altuia, nici sa rasufli, ai curma toate astea, dar nu stii sa o faci. Te tarai, sperand ca te vei extenua, ca vei putea dormi, dupa. Nu dormi nici dupa, supracostiinta lucreaza, sapte milioane de ganduri te incoltesc. Trec orele si nici macar nu stii de ce si in ce directie trec. Sapte ore.
Te doare tot orasul, te ustura aerul care te atinge, faci ocoluri mari ca sa nu treci pe trotuarele acelea, te-ar arde, ti-ar face rau, te-ar carboniza, ca sapte flacari imense ale unui incendiu de nestins. Te parjoleste geografia locurilor sacre. Nu-i mai cauti prezenta, pentru ca realizezi ca-ti e rau. Cateodata ti-e bine, alta data ti-e rau, in prezenta sa. Incerci sa-ti dai seama daca acum ti-ar fi rau. Incerci sa stai departe, sa ocolesti la sapte leghe in departare punctul nevralgic, sa nu pasesti pe trotuarele acelea.
Dupa cateva zile, abia daca le stii numarul, ajungi la birou, ca in fiecare dimineata. Numai ca, spre deosebire de fiecare alta dimineata, vomiti. Brusc si fara drept de apel. Nici n-ai ce, caci n-ai mancat nimic de nu stii cate zile. Vomiti, si te sperii, caci stii ca esti puternic fizic, si ca nu ti se intampla asta aproape niciodata. Te doare, te-ai razbunat pe corpul tau, ti-ai batut joc de el. Si el n-avea nicio vina. Te uiti in oglinda, te pipai, iti vezi pielea fina, si contrastul cu paloarea. Ti-ai batut joc de corpul tau, ca si cand te puteai pedepsi, nici tu nu stii prea bine pentru ce. Intre timp, cu o zi inainte, reusisei sa si plangi. Si ai plans, cu intreruperi mai mici sau mai mari, toata ziua, sapte ore, pana n-ai mai avut suflu, pana n-ai mai putut plange de oboseala. Si nu, plansul n-a adus eliberarea. Nimic, parca mai rau.
Si asfaltul, asfaltul acela, crapat, prafuit, pe care-l bateai cu dragoste la pas, te doare. Il urasti, il ocolesti.
Candva, in timpul zilelor nesfarsite, iti amintesti ceva. Si, oricat de ciudat ar parea, zambesti larg. Similitudini salvatoare. Atitudini extreme pe care le regasesti. Si brusc, zambesti. Si apoi reusesti sa dormi. Si apoi reusesti sa scrii. Sapte zile ca sapte luni.
Oh, si mai e ceva! Avantajul este ca, dupa asta, treci mult mai usor peste alte inconveniente, desi sunt grave, la randul lor. Sfarsitul resurselor. Dureros leitmotiv: sapte zile ca sapte luni.
