luni

Azi a fost luni, si ca in fiecare saptamana, offline si online, lumea se plange, se vaicareste, exclama: « iar e luni, of, nu se poate. » N-am avut niciodata sindromul de luni, caci este de fapt o conventie. Am incercat (si in cea mai mare parte a timpului am reusit) sa iubesc ceea ce fac, sa resimt ca pe un joc, munca,  ca pe o provocare (aici stiu deja pe cineva care va ricana :D) Dar luni e doar o conventie. Depinde de ritm, nu ai cum sa ai depresie de luni, daca, de pilda, lucrezi duminica. Sau daca zilele si orele pe care le petreci muncind sunt variabile si mereu diferite. Ani intregi eu am preferat sa lucrez duminica. Atunci cand, la ziar fiind, ziarul de luni se facea duminica. Imi placea sa fiu libera sambata, dar doream sa lucrez duminica. Pentru ca nu-mi placea duminica. Si, cumva, nici azi nu-mi place. Imi place sambata, cu duminica insa nu stiu ce am… La ziar in Franta aveam 2 zile obligatorii de odihna pe saptamana, obligatoriu consecutive. Dar ele puteau fi marti-miercuri, joi-vineri, etc. Ne intelegeam, prin rotatie. Dar multa lume vroia duminica. Eu nu, renuntam foarte usor la ea, dimpotriva. Idealul meu pe vremea aia era sa fiu libera vineri-sambata. Dar si orele… Multi ani am lucrat incepand cu ora 15. Pana la 1 dimineata, cand iesea ziarul de sub rotativa offset. Stateam acolo supraveghind editiile de care ma ocupam. Cata bucurie, ce orgasm cand atingeam ziarul umed de cerneala proaspata. Mirosul acela… Dar sa nu deviez. Multi ani am lucrat de la 13, de la 14, de la 15. Cat trebuia. Apoi, veneam acasa, faceam un dus, si ieseam cu colegii de redactie la terasa pe plaja, la restaurant, la vila unora din noi ca sa jucam carti, ades faceam bain de minuit in Mediterana (baia de la miezul noptii). Radeam mult si era bine. Soare si pasiune. Noapte si intensitate. Ce conta ce zi a saptamanii este? nu conta cu adevarat. Asta mi-a subliniat tendinta de a ma culca tarziu, aceste orare. Mai tarziu, in viata, mai ales in perioade de campanie, perioade aproape militaresti, m-am obisnuit si altfel. Sunt destul de flexibila. Nu, n-am sindromul de luni, depresia de luni. Poate chiar as putea sa spun ca mi-a ramas un disconfort al dupa-amiezii si serii de duminica, (ca dimineata incerc sa dorm…), si nu, nu-mi place, in continuare nu-mi place duminica. Dar de ce sa fim asa speriati de luni? e doar o conventie umana, repet. Poti fi fericit si luni, desi cica luni nici iarba nu creste, iar superstitiile spun ca nu e bine sa dai bani luni. A, si nici ziua de dupa luni nu-i mai breaza, marti e cu trei ceasuri rele. Si tot asa… pretexte ca sa nu fie bine, daca vrei sa gasesti, exista la tot pasul. Eu cred ca luni e la fel de buna, de calda, de intensa, de bucuroasa ca si restul zilelor. Totul este cum o privesti.  Dar,…

Sapte zile ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte dureri distincte, ca sapte sute sau ca sapte mii de senzatii pustietoare, ca sapte milioane de sageti care te strapung pana in adanc. Te doare si nu poti sa le smulgi. Traiesti cu ele in corp, intre viata si moarte, suspendat. Nu dormi, nu mananci. Primare si comune, aceste lucruri devin (totusi!) atat de complicate cateodata. 40 de ore numarate in care nu poti sa adormi, desi corpul e fizic obosit. Dar exista acolo, in tine, o supraconstiinta care nu te lasa, te racaie, te zgarie pana la sange, iti lasa rani adanci si racaie si racaie, in asa fel incat n-are timp sa se cicatrizeze nimic. Ai lua macar un sfert de somnifer, stii ca ti-ar fi suficient ca sa adormi, caci nu iei niciodata nimic, dar, ca de obicei, n-ai medicamente in casa. Nu poti sa citesti, nu poti sa scrii. Nu poti nimic, te zvarcolesti. Sapte serpi reci iti inconjoara inima. Nu poti nici macar sa plangi. Iti inchipui ca daca vei reusi sa plangi, iti va fi mai bine. Aiurea! A doua, a treia zi, reusesti sa plangi. Si nimic! Lacrimile ustura si mai rau. Sapte galeti de lacrimi in sapte zari. Cel mai rau te doare ca nu intelegi, caci esti o fiinta rationala, care are nevoie sa stie. Poti sa accepti orice, dar ai nevoie sa pricepi.  A doua seara, dupa noapte alba, te tarai afara din casa, pana la masina unui prieten, in noapte. Te simti inutil, si regreti enorm, iti amintesti de anul trecut, de durerea din primavara. Ironia sortii. Apoi, pe vremea asta, surasurile tale de atunci, trezite atat de simplu tocmai de… si simti un gol in stomac! Nu ai chef sa te duci nicaieri, nu ai chef nici sa pui un picior in fata altuia, nici sa rasufli, ai curma toate astea, dar nu stii sa o faci. Te tarai, sperand ca te vei extenua, ca vei putea dormi, dupa. Nu dormi nici dupa, supracostiinta lucreaza, sapte milioane de ganduri te incoltesc. Trec orele si nici macar nu stii de ce si in ce directie trec. Sapte ore. Te doare tot orasul, te ustura aerul care te atinge, faci ocoluri mari ca sa nu treci pe trotuarele acelea, te-ar arde, ti-ar face rau, te-ar carboniza, ca sapte flacari imense ale unui incendiu de nestins. Te parjoleste geografia locurilor sacre. Nu-i mai cauti prezenta, pentru ca realizezi ca-ti e rau. Cateodata ti-e bine, alta data ti-e rau, in prezenta sa. Incerci sa-ti dai seama daca acum ti-ar fi rau. Incerci sa stai departe, sa ocolesti la sapte leghe in departare punctul nevralgic, sa nu pasesti pe trotuarele acelea. Dupa cateva zile, abia daca le stii numarul, ajungi la birou, ca in fiecare dimineata. Numai ca, spre deosebire de fiecare alta dimineata, vomiti. Brusc si fara drept de apel. Nici n-ai ce, caci n-ai mancat nimic de nu stii cate zile. Vomiti, si te sperii, caci stii ca esti puternic fizic,…