Imi dau seama ca, in mod straniu, am o stare zilele astea mai mult « ingradita ». Parca mi-a pierit bucuria, iar asta stiu doar eu, pentru ca , exterior, arat vesela, destinsa si puternica. E cam devreme dupa vacanta sa fie deja oboseala. E o stare care-mi displace profund. Si nici sa ma plang nu-mi place. Tendinta ar fi sa ma « inchid ».  As vrea sa citesc ceva si-mi dau seama ca sunt putini oameni pe care-i citesc cu placere, putini oameni destepti pe care ii admir. (teribila lume!)  As vrea sa scriu ceva, si simt ca sunt prea frenetica si prea exterioara, ca nu am starea de a ma aseza de-adevaratelea si a ma concentra pe un subiect. As vrea sa astept soarele, si, desi el iese in fiecare zi, parca nu-mi este suficient. O sa treaca, e un stres de moment. Incerc sa nu ii identific cauza. Mi-e prea teama ca stiu de la ce mi se trage. In plus, zilele trecute, m-a pus naiba sa recitesc texte de acum ceva timp, si mi-au produs un efect atat de puternic ca nu puteam sa adorm, desi eram obosita moarta. As vrea ceva bun si frumos, si nu am si nu stiu, si parca de fapt n-am chef. E o stare de ne-stare. Parca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, parca nu mai savurez nimic (eu care sunt « carpe diem », chiar nu ma recunosc). Parca sunt legata de maini si de picioare cu niste sfori invizibile, dar atat de teribil de dure, care nu-mi lasa libertate de miscare.  Nu mi-e nici de… nici de… Si in definitiv, nimic. Nici sa gatesc, nici sa… Reset. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi am avut treaba, intalniri (unele profesionale, altele personale), si am stat cam 12 ore in trei restaurante. Intr-unul din ele am fost recunoscuta/salutata de cineva din lista mea de Facebook, care nu ma mai vazuse niciodata in carne si oase. Dovada suplimentara ca statusul asta din link-ul de aici {Facebook e o lume care ne seamana}, este fals. Unul din mesajele de dupa: « eu te-am recunoscut instant … nu am putut sta mai mult din pacate … » Si raspunsul meu: « ah, da? m-ai recunoscut instant? inseamna ca pozele mele sunt realiste :)))) » Asta spune cam tot. Si ca ma saluta oamenii, si ca pozele mele sunt ca mine 🙂 Logic, doh. Si inca o data zic ce am spus in acea postare: daca nu te saluta oamenii, problema e la tine, nu la Facebook si nici la ei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele? Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene. Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias. Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca. Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei. Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita. La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂 Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa. Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul « propria mea persoana », atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza. Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2…