carpe diem

Candva scriam. Candva nu respiram fara sa scriu. Nu doar ca imi placea sa scriu, nu puteam trai fara sa scriu. Si se pare ca aveam talent. O stiu pentru ca mi s-a spus mult, foarte mult. In doua limbi, in doua tari, multi ani la rand. N-am niciun merit, asa m-am nascut, cu asta in mine. Dar intotdeauna am simtit, si am spus-o inca de atunci, ca la mine nu se potriveste ideea ca nefericirea naste marea creatie. Dimpotriva, pe mine nefericirea ma seaca, ma blocheaza, ma inchide, nicicum nu ma face sa creez. De asta, mitul creatiei din durere este doar un mit. In realitate suntem fiecare diferiti, unii creeaza mai bine in durere (si cunosc oameni care isi intretin o durere ca sa poata crea, atunci dau cel mai bun din ei), altii seaca in durere. Eu trebuie sa fiu cel putin linistita ca sa scriu, iar cel mai bine este cand sunt fericita, atunci sunt efervescenta, creativa, imaginativa, jucausa. Cum doliul mi-a secat mare parte din suflet, da, am supravietuit, dar sunt mai mult un corp decat o inima, cum eram inainte, nu mai scriu. Nu pot si nu vreau. Nu simt. Si daca nu simt n-are rost. Timp am, dar nu am suflare. Si habar nu am daca se va reintoarce vreodata. Anii care au trecut acum recent, ultimii 4, au fost ingrozitori pentru mine, din doliu in pandemie, din pandemie in operatii, din operatii in accidente, si tot asa. Resursele mele sunt concentrate ca sa pot inca sa respir, ca sa nu o iau razna, ca sa ma echilibrez. Scrisul nu e prielnic in asemenea conditii. Nu la mine. Asta este. Si cumva, si intuind asta, mi-am dorit sa mor cand a murit el. Stiam ca daca continui sa traiesc, nu voi mai fi eu. Si aveam dreptate. Nu e nicio drama. Traiesc (ma intreb de ce). Fara panaș. Si fara sa fiu eu. Am facut bine ca am trait cat in trei vieti inainte. Am trait mereu intens, am ars puternic, pasional. Am fost epicuriana, nu mi-am refuzat mare lucru, nu am dormit ani intregi (doar 4 ore pe noapte, noapte de noapte mereu, nu ocazional), m-am condus mereu dupa « Carpe diem » si « Dupa mine, potopul ». Si daca nu le-ar fi spus altii inainte, le pronuntam eu sigur. Am trait asa nu calculat, ci din constructie. Nu intentionat, ci intuitiv, spontan. Asa mi-e firea. Am luat avans, ca da, uite… habar nu ai niciodata ce e ziua de maine si cine vei fi maine. Nu mai port tocuri (eu care mergeam zi de zi numai pe tocuri, inclusiv la cumparaturi, inclusiv in parc, ca asa mergeam eu, eram numai pe tocuri). Nu mai dansez (eu care dansam nopti intregi, si zile, care am rupt incaltari de cat dansam. Nu mai scriu. Cam asta a fost supravietuirea. Nu mai port tocuri. Nu mai dansez. Nu mai scriu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: « Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea. » Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri. Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi…

Perfect 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Imi dau seama ca, in mod straniu, am o stare zilele astea mai mult « ingradita ». Parca mi-a pierit bucuria, iar asta stiu doar eu, pentru ca , exterior, arat vesela, destinsa si puternica. E cam devreme dupa vacanta sa fie deja oboseala. E o stare care-mi displace profund. Si nici sa ma plang nu-mi place. Tendinta ar fi sa ma « inchid ».  As vrea sa citesc ceva si-mi dau seama ca sunt putini oameni pe care-i citesc cu placere, putini oameni destepti pe care ii admir. (teribila lume!)  As vrea sa scriu ceva, si simt ca sunt prea frenetica si prea exterioara, ca nu am starea de a ma aseza de-adevaratelea si a ma concentra pe un subiect. As vrea sa astept soarele, si, desi el iese in fiecare zi, parca nu-mi este suficient. O sa treaca, e un stres de moment. Incerc sa nu ii identific cauza. Mi-e prea teama ca stiu de la ce mi se trage. In plus, zilele trecute, m-a pus naiba sa recitesc texte de acum ceva timp, si mi-au produs un efect atat de puternic ca nu puteam sa adorm, desi eram obosita moarta. As vrea ceva bun si frumos, si nu am si nu stiu, si parca de fapt n-am chef. E o stare de ne-stare. Parca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, parca nu mai savurez nimic (eu care sunt « carpe diem », chiar nu ma recunosc). Parca sunt legata de maini si de picioare cu niste sfori invizibile, dar atat de teribil de dure, care nu-mi lasa libertate de miscare.  Nu mi-e nici de… nici de… Si in definitiv, nimic. Nici sa gatesc, nici sa… Reset. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It