Strigat de telespectator revoltat: m-am saturat de televiziunile astea care fac zilnic stiri despre ce audiente au avut ei!  E minunat ca au audiente, cifrele acelea sunt pentru ei, pentru panoul de onoare, pentru prime interne si felicitari sau dimpotriva, pentru sactiuni, cifrele acelea sunt importante pentru analize interne, pentru profesionistii domeniului si pentru buyerii de publicitate, pentru publicatiile de profil, dar nu pentru publicul larg. Desigur, poti sa o anunti si pentru publicul tau, ca sa se simta bine, O DATA, dar nu zilnic de cateva ori, ca deja e absurd. Si nu prezinta niciun interes, pe larg, cu cifre desfasurate. Daca ma plictiseste pe mine, care am legatura si cu presa si cu publicitatea, cum o recepta romanul mediu stirea asta ? E dovada de nombrilism: eu, presa, vorbesc despre mine, presa. Rolul presei nefiind nicidecum sa se intoarca spre ea insasi si sa devina subiect. Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: « Fetita cu nas de clovn » (locul 1), « Viol filmat in Rusia » si « Nu e cu nasa », referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor. Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, « vai, nu se poate ». Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor « de stiri », rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. « Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam », probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos. Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj…

M-am intors in Bucuresti acum 7 zile, fix. M-am intalnit cu 8 oameni in aceste 7 zile. Fulvia, Ana, Corina, Monica, Raluca, Andreea, Mihai, Clementina. Si inca n-am prea epuizat intalnirile urgente bifate in agenda. 8 oameni dragi in 7 zile. Timp variabil petrecut cu fiecare dintre ei, de la 3 la 6 ore 🙂 Intalniri prietenesti, rasete, zambete, povestiri, priviri amuzate, priviri intense, joaca, ascultat, dat si primit sfaturi. Intalniri prietenesti, unele totusi cu iz de business. Desi ma intorsesem cu mirosul marii in par, cu senzatia ca vacanta nu s-a terminat si ca nu vreau sa « revin cu picioarele pe pamant », la oras, la mirosul de asfalt incins (care de altfel imi place, sunt citadina pana in maduva oaselor), faptul ca am stat aceste ore cu acesti opt oameni in aceste sapte zile, m-a readus pe nesimtite la oras, acasa 🙂 ps. Urmeaza Mihaela, Mihaela, (da, da, doua), A, Cristina, Manuela, Andreea (alta), Petre, George, Radu… plus restul. Si iar… 🙂 Si… Mi-e dor, foarte dor, de V. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu-mi place bazarul. In afara de bazarul din tarile arabe (pietele lor traditionale). Bazarul transferat in tarile europene, in zone turistice, imi repugna. Tonele de gherete, tarabe, tonete pline cu nimicuri care mai de care mai stralucitoare, mai sclipitoare, mai plăsticoase, mi se par suprema ilustrare insasi a prostului gust. 80-90% dintre aceste obiecte sunt made in China. A nu se intelege ca am ceva impotriva Chinei. Dar daca iti doresti sa aduci ceva de pe unde ai fost, sigur nu bazarurile sunt o sursa. Caci, teoretic, iti doresti sa aduci ceva din locul in care esti (tara, oras, etc), si nu din China. [ma rog, eu n-o am nici pe asta cu « adusul a ceva », consider ca bogatia cea mai mare este ce acumulez in suflet si in minte in timpul calatoriilor, observand traditii, culturi si civilizatii diferite, dar ma gandesc la cei care doresc sa aduca ceva, despre ei vorbeam] Kitsch-ul si amestecatura de toate felurile din bazaruri uniformizeaza aceste « manifestari umane ». Nu mai e o mare diferenta intre stradutele dintr-un oras medieval (unde municipalitatea a dat permisiunea pentru bazar), si faleza dintr-un statiune pe malul marii, din oricare tara. Un alt mod de a « exprima » globalizarea cu tot ce are ea mai trist si mai jos ca nivel. Iar dincolo de sclipiciurile ieftine, paietele de prost gust, deci dincolo de aceste lucruri indoielnice, in plus, aceste bazaruri uniformizeaza si anihileaza diferentele regionale, particularitatile locale care sunt, de fapt, bogatia fiecarui loc in parte. Bazarurile, vanzand prostii cu preturi de nimic, rivalizeaza non-concurential cu artizanii locali, care trec astfel, in spate, si pierd, caci, (nu-i asa?) productia lor nu e o productie de serie, plus ca e manuala, si evident nu poate tine piept preturilor unor plastice scoase in milioane de exemplare din uzinele chinezesti. La toate astea reflectam saptamana trecuta, plimbandu-ma prin Nessebar, zona « vechiul oras ». Nu, nu mi-a placut. Pentru ca, atatea stradute pitoresti, biserici vechi, in mijlocul marii, care ar fi putut fi o incantare si un deliciu, sunt, de fapt, suportul pentru INCA UN ALT bazar, egal cu toate celelalte bazaruri de oriunde de aiurea, unde gasesti, ingramadite, fake-uri de genti, ochelari de soare, pantofi de sport, camasi, unde gasesti aceleasi esarfe chinezesti, aceleasi plastice colorate ca peste tot. Urasc bazarurile, in tot ce au in ele de superficial si neautentic, de circ si manele.  Sufocau pur si simplu acel loc, in loc sa-l lase sa respire frumos si firesc. Si nu-i pot intelege nici pe oamenii care cumpara fake-uri, ca tot veni vorba. Clientii acestori imitatii, de ce? Pentru ce? In ce scop? La ce le foloseste? Cui ii face bine? Te simti fericit sa arborezi diverse marci, cand stii ca produsul nu este cel adevarat? Pe cine pacalesti? Nici pe tine, pentru ca stii de unde si cum l-ai cumparat, si nici pe apropiatii tai. Cineva care are un nivel mediu de viata e putin probabil sa poata sa aiba haine, pantofi, ochelari de soare, genti care teoretic ar valora sute sau…

Nu, in mod foarte clar, eu nu-s Eva. Si n-am fost niciodata Eva, era o simpla iluzie. Care Eva, va intrebati, probabil? Eva, personajul principal feminin din romanul “Fiul risipitor”al lui Radu Tudoran. Acea Eva, simbolul absolut al sacrificiului  (ca aia nu mai e dragoste…) Candva, demult, o prietena buna mi-a spus ca eu seman cu Eva. Nu citisem cartea, am fost curioasa, am cautat-o si am citit-o. Fie ca eram eu mai mica, prea romantica, fie ca m-a prins intr-un moment al vietii cand eram tentata sa accept, mi s-a parut si mie ca seman cu Eva, desi nu-mi doream acest lucru (ca zau daca e de bine sa stai si sa astepti toata viata o himera, sa iubesti un EL care vine si pleaca, si revine in cele mai nepotrivite momente, sa-ti distrugi viata de fiecare data cand el apare ca sa mergi cu el, nu se stie pentru cat timp, sa nu indraznesti nici macar sa intrebi nimic, si sa o tot iei de la capat…  ce calvar! un Sisif feminin, indragostit, nu stiu nici macar daca demn de plans…). Ei bine, de atunci nu am mai recitit cartea. Doream mult s-o recitesc acum, in perioada asta (mi-era important acum, ca reper), asa ca a facut parte dintre cartile luate in vacanta. Concluzia? Aiurea, nu-s nicio Eva. Adica, sa explic: intr-o masura, sunt foarte Eva. In masura in care iubesc complet, definitiv, fara limite, in masura in care plasez dorintele fiintei iubite mai presus de dorintele mele, da, sunt Eva. In masura in care sunt feminina si fericita de feminitatea mea si de starea mea de femeie, in masura in care ma las condusa si supusa de cel pe care-l iubesc, da, sunt Eva. Si stiu ca sunt asa, dintotdeauna. Iubitul meu, un om important in viata mea, ma numea “ma geisha du Danube” (gheisa Dunarii). Si era un om care stia ce inseamna femeie supusa. Era nascut in Franta, dar era armean, ambii parinti se refugiasera in Franta de genocid. Civilizatiile din zona aceea geografica chiar cultiva imaginea si locul femeii supuse, asa incat, din gura lui, epitetul acela chiar are greutate dubla, iar el nu era genul sa se joace cu cuvintele. Relatia noastra a fost importanta, lunga si intensa. Ma cunostea, stia „ce-mi poate pielea”. Bun, deci, recunosc, in salbaticia, hotararea si integritatea sentimentelor, in forta si intregul lor, sunt Eva. Ma daruiesc pana la capat si dincolo de el, imi depasesc limitele. Nu am, practic, limitari in fata fiintei iubite. As face ocolul pamantului si nu numai, din dragoste. Iubesc definitiv, iremediabil, ireversibil, total, cu cerul si pamantul, cu mintea, cu inima, cu corpul, cu sufletul si viscerele mele toate, pana in strafundurile cele mai adanci ale fiintei mele. Ma supun si sunt sclava iubitului meu, cu delectare si pasiune, cu devotiune si daruire. In asta, sunt Eva. Am intotdeauna 16 ani cand iubesc, si am sinceritatea si integritatea sentimentului PRIMORDIAL. Nu pastrez pentru mine insami niciun coltisor, nicio bucatica. In asta, sunt…