magic

Sa ne intelegem, mie imi place mult sa stau in medii masculine, din cauza subiectelor discutiilor. Intr-o adunare de fete (adunare zic, nu doua-trei-patru fete, ci de la 5 in sus, numai fete), discutiile sunt despre machiaje, pantofi, rochite, ce-a mai facut nesimtitul, copii, maternitate. Eu sunt cocheta si-mi plac pantofii si rochitele, dar nu pot reprezenta un subiect de discutie mai mult de 10 minute 😉 Cu baietii vorbesti altfel, altceva. Sigur, si cu ei vorbim de femei, motoare si masini. Dar dincolo de asta, cu ei vorbesti politica, filosofie, idei, literatura. De pilda, ultima oara, eu am vorbit aproape doua ore cu un barbat (jurist), despre de ce e aiurea sau nu sa se aplice codul civil din 1865, noi fiind intr-o adunare masculina. In fine, toata aceasta luuuuuuuuuuunga introducere ca sa va explic ca am ajuns sa scriu o postare de blog despre creioane de ochi, desi nu consider ca reprezinta, in mod normal, un subiect :)))) Ei bine, iata-ma scriind despre creioane. Le iubesc demult, de la prima vedere. Creioanele de ochi de la Bourgeois. Imi place tot: culorile, textura, durabilitatea, felul in care se folosesc (usor). Sunt bulimica la cumparat creioanele acestea. Ma opresc cu greu sa nu iau TOT. Duminica trecuta mi-am mai cumparat 2. Am inceput sa ma dau de luni cu unul (cel verde, din dreapta), si toata lumea ma intreaba cu ce m-am dat (cu eyeliner? cum de tine? ce frumos e!). Ei bine, e un simplu creion, dar ma rog, nu simplu, e un creion magic de la Bourgeois 😉 Tine 15 ore, fara sa se intinda, fara sa se stearga, fara sa para altfel decat dimineata, la aplicare. Nu va inchipuiti ca zic ca tine 15 ore pentru ca scrie pe el (habar n-am daca si ce scrie). Tine 15 ore ca am incercat eu, mie atat mi-a tinut, pana am revenit acasa si m-am demachiat. Poate ca tine si mai mult, cine stie. Una peste alta, daca vreti un creion cu miracol, acesta este…. 🙂 Acum astept sa ma duc sa-mi mai cumpar…. 😉 ps. cele din fotografie sunt doar cele cu care umblu zilnic in trusa de farduri din poseta. Toate imi plac, fie ca sunt Waterproof, Smooky, Metallise, Contour XL… toate share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Toata viata mea s-a petrecut intr-un anume perimetru geografic. {desigur, exceptie fac cei zece ani petrecuti in cu totul alta tara}. Pe cat m-as muta oricând la capătul pământului, pe atat sunt extrem de reticenta sa-mi schimb cartierul, in București. Sunt reticenta sa merg in alta parte, respirand cumva doar in ritmul partii acesteia de Bucuresti, desi cartierul copilariei nu mai arata deloc cum arata atunci (mi-au demolat si casa parinteasca si scoala, in aceeasi nefasta vara, a lui 1985). Au disparut lucrurile, locurile, ceea ce ar mai fi « riscat » sa constituie o amintire, sau sa reuseasca sa-mi smulga vreo tresarire de memorie. Ca sa desavarseasca tot, maternitatea in care m-am nascut, aflata si ea la o aruncatura de bat de casa noastra de atunci (si la doua de casa mea de acum), a fost inchisa, cu tot cu spitalul care o adapostea. Acum cladirea e in stare proasta, chiar nu-mi dau seama ce intentioneaza sa se intample cu ea… Dar nu m-as muta. Pe cat m-as muta la Barcelona, New York sau Marsilia, pe atat nu m-as muta in Drumul Taberei, Balta Alba sau Colentina. Habar nu am de ce. Casa a fost aici (demolata), scoala primara si generala aici (demolata si ea). Am stat un an la kilometrul zero, in blocul lipit de magazinul Bucuresti. Apoi ne-am intors in zona « noastra ». Liceul meu e aici. Casa mea de acum e aici. A parintilor mei, tot aici.  Si de atunci, din 86, cu exceptia anilor mei francezi, locuiesc si ma misc preponderent in aria geografica a nasterii. Si mi-e bine aici. Simt ca un soi de unde care ma protejeaza. Cert nu m-as muta in alte parti ale orasului (de fapt, ele-mi sunt atat de straine, desi strabat multe cartiere, mereu, cu masina, umblareata fiind de felul meu). Cumva, parca oamenii si momentele importante ale vietii mele, tot aici sunt, aici se petrec, aici se « nimeresc ». Ca intr-o ursita. Poate ca acesta e cercul meu magic. Locul de protectie. Matca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul. Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia… Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi. Eu m-am gandit: « Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna. » Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: « Stii la ce m-am gandit in acele momente? » « Nu, spune-mi. » « M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora« . M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul…