Moi

E al (nu vreau sa numar) Paste pe care-l petrec singura. Nu spun asta cu durere, nu e nimic de compatimit, (ca parca va si aud), intr-o masura e o alegere. I-am refuzat si anul acesta pe parintii mei, care merg traditional deja in casa de la Busteni, si la Biserica de la Palatul Cantacuzino. As fi mers cu ei, doar cu gandul sa-l impiedic pe el sa conduca (e foarte rau cu inima, are doar 15% vascularizare), dar deoarece doreste sa plece oricum marti inspre Brasov de capul lui cu masina, si sa revina abia sambata viitoare in Bucuresti, condusul meu n-ar fi avut sens, eu oricum revenind maxim marti in Bucuresti, pentru ca am treaba, iar el pleca oricum la Brasov. Intr-un fel, cred ca-l inteleg si pe el, dar despre asta cu alta ocazie… Mi-e ok singura, am ales sa raman acasa, cum spuneam, intr-o anumita masura, este o alegere. Si anul trecut eram asa, si mi-a fost bine. Anul trecut Pastele a fost  mai la inceput de aprilie. Pentru ca acum raportez totul la inceputul lumii. Iar Pastele a fost inainte de inceputul lumii. La Inviere, am coborat la biserica de langa bloc. Eram cu cateii. (nu, nu la biserica, ci in week-end-ul respectiv).  Anul asta, si cateii sunt la munte. Nu-i problema, ma responsabilizau, cumva, trebuia sa am ore regulate, sa am grija de ei. As putea sa ma duc in familie, draga mea verisoara ma asteapta, dar am hotarat sa stau aici. Mi-e bine asa, nu e o decizie pripita sau emotionala. Am mai stat eu si revelioane singura (ma rog, in unele am fost impiedicata sa)… 🙂 Dar nu ca n-as fi planuit 🙂 Am sa respect traditia de a avea ceva nou pe mine (haine). Am sa fac la fel ca in alti ani. Cu o singura exceptie. Desi am biserica langa bloc, anul asta ma voi duce la biserica de langa el. Macar asa sa simt ca sunt aproape. Sa merg pe acele trotuare, sa respir acel aer. E important. Dragii mei, sa aveti sarbatori linistite. Sa va fie asa cum stiti voi ca va e bine, senin, cald si fericire. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am « sarit » niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii. Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza. Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi… Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari…

Zilele astea e destul de complicat. Tac, pentru ca nu stiu sa vorbesc, mai mult decat comunicarea cotidiana sau profesionala. Tac, pentru ca nu pot sa scriu. Ma misc de colo-colo. Par reala, vie, normala, pozitiva, par eu, cea zambitoare. Ba chiar, nici nu am permisiunea lumii inconjuratoare sa fiu altfel. S-au obisnuit cu mine vie, optimista, si ma amendeaza cand par altfel. Ma trimit la colt ca si cand n-as fi eu, ci doar o copie a mea. Rejecteaza pur si simplu alta aparenta, alta senzatie, alta infatisare, alte trairi. Refuza un alt eu. Si am sa incetez si sa scriu, oriunde, in orice loc, pentru ca se simte, si nu-mi doresc neaparat asta. Ba-n plus, sunt penalizata pentru ca sunt « altfel » decat hotarasera ei, la unison, ca sunt. Pana la urma suntem imaginea noastra exterioara, in raport cu ceilalti, mai mult decat suntem noi, cei adevarati, fara umbre. Oricat de adevarati si sinceri am fi, oricat de autentici, oamenii imbratiseaza o imagine si o intronizeaza. Cum te abati putin de la ea, nu mai esti tu. Te cheama inapoi, pe tine, cel adevarat. Cei pe care ei il cred adevarat. Cel pe care l-au hotarat. Si pana la urma, probabil ca doar imaginea exterioara conteaza. Cum spuneam, nu ma dezbraca nimeni in sufletul gol sa ma controleze cum imi este, de fapt. Si cred ca e bine ca par luminoasa, pozitiva, puternica, vesela. Nici nu mi-ar placea altfel, de fapt. Sunt constatari, nu condamn atitudinea lor. Poate si eu, la randul meu, fac asta altora. Desi eu stiu ca sunt absolut ingaduitoare, si discreta, si nu prea-mi permit ganduri in alb/negru si « condamnari » ale oamenilor. Oricat de « extremista » as fi in sentimente, sunt toleranta in relatiile umane, si permisiva. Dar poate ca e mai bine cum sunt ei. Poate ca e bine ca refuza alta imagine a mea. Pana la urma, eu sunt cea care tine extrem de mult la intimitate, si apăr cu ghearele si dintii ceea ce consider privat. A nu percepe din mine decat fetita vesela, optimista, care glumeste si sub furtuni, care nu-si pierde simtul umorului, e poate foarte bine. Ei refuza partea intunecata, cinismul umorului meu care aluneca in macabru (ma penalizeaza de fiecare data pentru asta), tristetile mele. O cheama inapoi pe luminoasa. Si poate ca e bine asa. Pana la urma, ei ma ajuta sa-mi pastrez trairile intime dincolo de perdeaua groasa pe care am tras-o intre public si privat, in viata mea, si pe care nu doresc nicicand sa o inlatur. Mi-e greu in unele zile. Date pregnante in viata mea. Ironia sortii, pe 17 aprilie am pierdut un om, si tot 17 aprilie m-a facut sa cunosc alt om. La niste ani distanta. Tot ironia sortii, zilele astea mananc bomboane Bucuria. Cum suna? Sunt trista si mananc Bucuria. N-o mai manca, traieste-o. De unde sa o cumpar? Nu se cumpara… bomboanele se cumpara. Cu bomboanele e infinit mai usor. Insa bomboanele indulcesc doar putin… Derizorie bucurie. Efemera, non-profunda, superficiala…

Mona, o prietena draga, m-a provocat sa raspund la niste intrebari. Am o stare ciudata si inchisa de cateva zile, de blocaj  (de ne-scris), dar pentru ca mi se pare prea nepoliticos sa nu-i raspund intr-un termen rezonabil (deja am intrat in a doua zi), iata: 1. Cand ai inceput sa scrii in online? La inceputul lui mai 2009, daca e vorba de blog. Daca e vorba de altceva, demult, caci sunt jurnalist, din 1995. Opt ani am scris pe IT si comunicatii, deci cu online-ul stau binisor 🙂 Dar vorbind strict de blog, in mai 2009. Atunci am participat la un concurs de gatit in aer liber. Mi-a placut atat de mult ideea incat am vrut sa merg. Deoarece am luat si premiu cu ce am gatit, am dorit sa povestesc prietenilor mei (celor care nu au putut veni) toata tarasenia si sa le arat fotografii. Atunci, cel mai simplu mi s-a parut sa fie online ca sa rezolv totul trimitand un simplu link. Nicidecum nu aveam de gand sa fie blog, nu ma atragea ideea, nu doream sa scriu online. Si habar n-am de ce am continuat. Poate pentru ca oamenii mi-au spus ca tare le e drag sa ma citeasca si din alta parte decat din ziare. Ce-i drept, blogul ofera o alta libertate, pot scrie cu alt fel de scriitura decat in presa economica. Sunt, de altfel, colegi din presa economica, carora le multumesc ca si-au facut blog. Fara acest lucru, n-as fi stiut ca au condei, ci doar ca sunt buni jurnalisti (fler, corectitudine, principii de strangere a informatiei, scriitura clara corecta). 2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog? De scris, eu scriu de cand ma stiu. Scriu cum respir. Daca n-as mai scrie, m-as ofili. De cand ma stiu scriu scrisori celor dragi, chiar daca ii vad zi de zi. Pentru ca pentru mine, nivelul scris si nivelul vorbit comunica lucruri complementare, in moduri diferite. Imi place sa scriu, si dincolo de scris, fara, n-as mai exista. Daca maine ar veni cineva si mi-ar interzice sa scriu pe viata, sigur as muri. Asa ca pe blog, online, sau in computerul meu, offline, eu scriu. In plus, observ, cu placere, ca oamenilor le place mult ce scriu. Mi-au spus (multi dintre ei) sa scriu o carte. Vroiam demult sa fac asta, dar in alta limba, in franceza. Pentru ca oamenii ma roaga, si mi se pare ca le datorez cumva asta (le-am creat nevoia), voi scrie si in romana, carti. 3. Cum reactionezi la comentarii negative? Nu am avut inca. Dar daca as avea, probabil ca nu le-as lasa sa apara. Mi se pare ok contradictia, dar nu lipsa respectului sau injuriile. Depinde ce intelegem prin « comentarii negative ». 4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit? N-am avut o idee initiala. Asa cum am spus mai sus, n-aveam de gand sa-mi fac blog, nu ma atragea deloc ideea. Ca si jurnalist de IT si comunicatii am stiut foarte devreme despre bloguri,…