Trista, mananc bomboane Bucuria

17 avril 2011

Zilele astea e destul de complicat. Tac, pentru ca nu stiu sa vorbesc, mai mult decat comunicarea cotidiana sau profesionala. Tac, pentru ca nu pot sa scriu. Ma misc de colo-colo. Par reala, vie, normala, pozitiva, par eu, cea zambitoare. Ba chiar, nici nu am permisiunea lumii inconjuratoare sa fiu altfel. S-au obisnuit cu mine vie, optimista, si ma amendeaza cand par altfel. Ma trimit la colt ca si cand n-as fi eu, ci doar o copie a mea. Rejecteaza pur si simplu alta aparenta, alta senzatie, alta infatisare, alte trairi. Refuza un alt eu. Si am sa incetez si sa scriu, oriunde, in orice loc, pentru ca se simte, si nu-mi doresc neaparat asta. Ba-n plus, sunt penalizata pentru ca sunt « altfel » decat hotarasera ei, la unison, ca sunt.
Pana la urma suntem imaginea noastra exterioara, in raport cu ceilalti, mai mult decat suntem noi, cei adevarati, fara umbre. Oricat de adevarati si sinceri am fi, oricat de autentici, oamenii imbratiseaza o imagine si o intronizeaza. Cum te abati putin de la ea, nu mai esti tu. Te cheama inapoi, pe tine, cel adevarat. Cei pe care ei il cred adevarat. Cel pe care l-au hotarat. Si pana la urma, probabil ca doar imaginea exterioara conteaza. Cum spuneam, nu ma dezbraca nimeni in sufletul gol sa ma controleze cum imi este, de fapt. Si cred ca e bine ca par luminoasa, pozitiva, puternica, vesela. Nici nu mi-ar placea altfel, de fapt.
Sunt constatari, nu condamn atitudinea lor. Poate si eu, la randul meu, fac asta altora. Desi eu stiu ca sunt absolut ingaduitoare, si discreta, si nu prea-mi permit ganduri in alb/negru si « condamnari » ale oamenilor. Oricat de « extremista » as fi in sentimente, sunt toleranta in relatiile umane, si permisiva.

Dar poate ca e mai bine cum sunt ei. Poate ca e bine ca refuza alta imagine a mea. Pana la urma, eu sunt cea care tine extrem de mult la intimitate, si apăr cu ghearele si dintii ceea ce consider privat. A nu percepe din mine decat fetita vesela, optimista, care glumeste si sub furtuni, care nu-si pierde simtul umorului, e poate foarte bine. Ei refuza partea intunecata, cinismul umorului meu care aluneca in macabru (ma penalizeaza de fiecare data pentru asta), tristetile mele. O cheama inapoi pe luminoasa. Si poate ca e bine asa. Pana la urma, ei ma ajuta sa-mi pastrez trairile intime dincolo de perdeaua groasa pe care am tras-o intre public si privat, in viata mea, si pe care nu doresc nicicand sa o inlatur.

Mi-e greu in unele zile. Date pregnante in viata mea. Ironia sortii, pe 17 aprilie am pierdut un om, si tot 17 aprilie m-a facut sa cunosc alt om. La niste ani distanta. Tot ironia sortii, zilele astea mananc bomboane Bucuria. Cum suna? Sunt trista si mananc Bucuria. N-o mai manca, traieste-o. De unde sa o cumpar? Nu se cumpara… bomboanele se cumpara. Cu bomboanele e infinit mai usor. Insa bomboanele indulcesc doar putin… Derizorie bucurie. Efemera, non-profunda, superficiala si exterioara. Ba mai si ingrasa 🙂 Stiu, n-am de ce sa-mi fac probleme. Apropo, pentru voi, eu si din groapa am sa cant, si am sa fac o gluma…