Moi

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză. Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert. Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare. Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut. Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem. Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe. Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Moara de hartie mi-a facut onoarea de a fi co-autor al Cartii dorintelor, unde am scris cum vad eu viata mea peste 10 ani. Am insirat dorinte, planuri, ganduri frumoase, pe care le vom citi peste acest interval de timp. Aceste ganduri vor odihni intre coperti din lemn de brad, ferecate cu 7 lacate, in atmosfera magica de la Moara, iar peste fix 10 ani, descuiem lacatele si citim cartulia, pe 7 mai 2021.  A scrie in 20-30 de minute cum imi vad urmatorii 10 ani din viata a fost un exercitiu emotionant. Am asternut cuvintele dintr-o suflare, dar cu lacrimi in ochi. Iata ce am scris, pentru acel moment: 10 ani de pasiune De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.” Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul. Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau). Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa…

Ma uit in oglinda si ma urasc pentru ca nu-i simt privirea asupra mea. Parca-mi sunt eu mie insami straina. Ma judec foarte sever, si nu-mi iert nimic. Iar prapastia intre aprecierile oamenilor si privirea mea ma doare. In ultimele zile (saptamani) am decis lucruri, in viata mea profesionala. Am reflectat mult la partea online si am decis sa fiu coerenta, sa aplic ceea ce recomand altora. Sa nu amestec conferinte cu pofte de ciocolata, traininguri si sfaturi despre comunicare cu dorinte, bucurii si lacrimi de copil. Stiu, sunt umana asa, in acest amestec, dupa cum a remarcat cineva cu voce tare. Dar in masura in care recomand altora sa nu amestece nivelele si sa scindeze comunicarea cel putin in doua (sau eventual sa lase deoparte o anumita parte- acum depinde la ce nivel se afla persoana), nu era extrem de coerent ca eu sa amestec. Chiar nu vroiam sa devin ilustratia vie a proverbului romanesc « Fa ce zice popa, nu ce face popa« , cu mine in rolul titular al scenariului. Eu am spus dintotdeauna: nu predica ceea ce tu insuti nu aplici, nu declama ceea ce nu esti, nu proclama ceea ce nu faci, caci inconsistenta se va descoperi rapid. Numai autenticitatea e durabila. Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni. Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori 🙂 Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil. Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor « tine sub observatie » ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor. Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, « un seul être vous manque et tout est dépeuplé. » [« O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu »] Nimeni si nimic nu acopera…

M-am trezit si eu sa dorm (ca sa spun asa, hihi) 12 ore exact in ziua cand a fost cutremur 🙂 Desi am somnul usor, nu am simtit nimic, chiar nimic. Nu cred ca-i de mirare, in masura in care somnul acesta venea dupa o saptamana de nopti albe. Luni-marti maraton de nesomn (40 de ore), apoi 3 ore de somn, si cam tot asa. Culminand cu joi, cand mi-a fost rau fizic si am vomitat la birou, desi nu prea aveam ce, ca nici de mancat n-am mancat saptamana asta. Ciudat, caci eu sunt foarte rezistenta fizic, nu mi-e rau cu una cu doua, ba chiar nu mi-e rau deloc. N-am nici antinevralgic in casa, de cand ma stiu. In fine, spre sfarsitul saptamanii, de extenuare si ne-rezistenta,  am dormit 12 ore. Si au programat astia cutremur in timpul somnului meu :)) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It