O zi: cafea si minute

18 avril 2011

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am « sarit » niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii.

Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza.

Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi…
Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari intense, parca as fi de pe alta planeta. Nimic nu se prinde de mine. Si iar am mancat bomboane Bucuria. Si tot degeaba… Culmea e ca si plecarea mea de la ei a coincis cu ora precisa de anul trecut a plecarii. Soarta nu inceteaza sa fie ironica… sa-mi arunce coincidente in cale.

Fiecare secunda mi s-a scurs in vene ca o picatura de otrava. Din otrava aceea pretioasa, continandu-l. El mi-a reintrat in minte, in suflet si in interiorul trupului, ca si cand le-ar fi parasit vreodata. Mi s-a insinuat insidios in cele mai mici orificii. M-am bucurat sa simt din nou gustul otravii aceleia, aroma si deliciul sau, supliciu infinit de dulce, retrait ca un orgasm.  Si mi-a fost  atat de intens aproape, incat, daca as fi inchis bratele, sunt sigura ca s-ar fi incolacit in jurul taliei sale.
Noaptea asta nu dorm, dar il visez. Cu ochii deschisi, intr-o stare de dorinta infinita.

« Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară… »
(Serghei Esenin)