fidelitate

Un catel, asa cum toata lumea stie, isi iubeste stapanul neconditionat si foarte tare. Sunt nenumarate povestile care ilustreaza fidelitatea patrupedelor cu ochi umezi si botic rece. Nenumarate povestile in care catelul si-a urmat stapanul pana la mormant si dincolo de el…. Catelul se bucura intotdeauna cand vii acasa. Da din coada, sare in sus, sare pe tine, se gudura, te pupa, te linge! Si este un miracol mereu repetat. E mereu acolo, te iubeste si ti-o arata. Te asteapta, fidel. Iar ochii sai sunt intotdeauna plini de dragoste. Si-ti cere putin, atat de putin! O bucatica de mancare, un alint. O plimbare, un zambet si o mangaiere. Pana cand, dintr-un motiv sau altul, incepi sa-l neglijezi. Sa vii mai tarziu, sa pleci mai des, sa lipsesti mai mult. Fiecare plecare a ta ii frange o bucatica de suflet, oricat de fidel iti este, oricat de mult te iubeste. Fiecare plecare ii toarna in suflet picaturi de amar. Cu sufletelul sau de catel, suparat, cu o suparare cum numai fiintele iubite pot avea, o suparare impregnata de dragoste si de fidelitate, iti roade pantofii, iti roade cartile, iti roade, poate, chiar, mobila. Poate chiar face pipi pe gresie. Desi ti-e fidel… desi te iubeste dincolo de orice tagada. A fost o poveste despre un catel, care isi iubeste stapanul. A fost o poveste despre un catel cu ochii umezi. Cateodata tristi.  A bon entendeur, salut! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma uit in oglinda si ma urasc pentru ca nu-i simt privirea asupra mea. Parca-mi sunt eu mie insami straina. Ma judec foarte sever, si nu-mi iert nimic. Iar prapastia intre aprecierile oamenilor si privirea mea ma doare. In ultimele zile (saptamani) am decis lucruri, in viata mea profesionala. Am reflectat mult la partea online si am decis sa fiu coerenta, sa aplic ceea ce recomand altora. Sa nu amestec conferinte cu pofte de ciocolata, traininguri si sfaturi despre comunicare cu dorinte, bucurii si lacrimi de copil. Stiu, sunt umana asa, in acest amestec, dupa cum a remarcat cineva cu voce tare. Dar in masura in care recomand altora sa nu amestece nivelele si sa scindeze comunicarea cel putin in doua (sau eventual sa lase deoparte o anumita parte- acum depinde la ce nivel se afla persoana), nu era extrem de coerent ca eu sa amestec. Chiar nu vroiam sa devin ilustratia vie a proverbului romanesc « Fa ce zice popa, nu ce face popa« , cu mine in rolul titular al scenariului. Eu am spus dintotdeauna: nu predica ceea ce tu insuti nu aplici, nu declama ceea ce nu esti, nu proclama ceea ce nu faci, caci inconsistenta se va descoperi rapid. Numai autenticitatea e durabila. Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni. Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori 🙂 Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil. Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor « tine sub observatie » ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor. Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, « un seul être vous manque et tout est dépeuplé. » [« O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu »] Nimeni si nimic nu acopera…

– Imi pusesem sufletul in causul palmelor, la vedere. Ai trecut pe langa mine, si ti-a atras atentia. Te-ai oprit si te-ai uitat la sufletul meu, pe vremea cand eu nici nu ma uitam la tine, preocupata fiind de numaratoarea stranie din acea vreme. Apoi, insa, te-ai eclipsat. Sufletul e tot aici. Tot in causul palmelor. – Erai aici, undeva, departe si totusi aproape. Ma invaluiai in priviri, ma insoteai printre cuvinte. Cand ai disparut, a fost brusc si neasteptat. S-a facut intuneric si frig. S-a facut tacere si singuratate. Lucrurile au devenit anoste. Imprejurarile gri, fara sens, fara gust, fara savoare, fara sclipire. – Cateodata ma gandesc ca sunt nascuta sa-mi port crucea de « om » diferit atat de mult de ceilalti « oameni ». Sunt doar deghizata in ceea ce vedeti: o blonda draguta, prostuta, fara multe dileme si probleme. – Sunt nedumerita adesea printre oameni. Ma uit la ei: au doi ochi, un nas, doua urechi, doua maini, doua picioare, 20 de degete. Merg, vorbesc. Gandesc. Muncesc. Pleaca in vacanta. Asculta muzica, danseaza. Rad, plang, fac dragoste, fac copii. Voteaza. Da’ cert nu-s din aceeasi specie ca mine. Eu evoluez printre astia. …Mie mi se par alta specie, de-a dreptul. Poate sunt eu defecta. Sau nascuta prea devreme. – « Nebunia » nu se masoara in bani. Sentimentele, atasamentul, pornirile de a darui, fidelitatea prieteniei, loialitatea, dorinta de a face o placere unui prieten, toate acestea nu se cuantifica in sume, nu au legatura cu cifrele (fie ca ele au zerouri mai multe, mai putine, sau deloc). Frisoanele provocate de cineva nu se pot masura nici cu metrul, nici cu kilogramul, nici cu ora, nici cu leul. Ceea ce simti pentru un om, capacitatea de a-l ajuta, de a-l asculta, de a-l proteja, de a-l ridica, de a-l impinge spre victorii, de a-l sustine in drumul spre succesele vietii nu se numara, nu se poate evalua. Dragostea nu se masoara, nici ea, nici in kilometri, nici in kilograme, nici in euro. – As reincepe sa numar saptamani, dar e oarecum de prost gust, acum. N-am vocatie de Penelopa, dar destinul parca se incapataneaza sa ma convinga ca pot face orice fel de rol. Astept cu nerabdare sa joc Alba ca Zapada, in momentul trezirii. – Discutand diverse, am inteles ceva: prefer sa lupt contra unui partener pe care il respect. Nu sa ma lupt cu unul la care mi-e sila sa ma uit, si care-mi provoaca greata. Vreau, deci, o insanatosire a lucrurilor – Azi: niste scari in rolul madeleinei lui Proust. Mi-am dat seama cand coboram acele scari, azi, scari pe care nu le-am mai coborat de 3 luni, ca ultima oara cand le coboram, ma sunasei, si vorbeam cu tine la telefon… Ma intrebasei de altfel, unde sunt, de rasuna asa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am avut intotdeauna o inalta idee despre corectitudine. Despre ce datoram celui de langa noi. Despre cat dam atunci cand promitem, si despre ce se considera, oricum, promisiune implicita. La mine dragostea e ceva absolut, infinit, fara granite.  Adica nu pun limite, bariere, margini, limitari. E ceva mai degraba fuzional decat ceva dozat. Sa visezi cu acelasi creier, sa vezi cu aceeasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani, sa fi unul, nu doi. Ca o contopire. Ca o completare. Tu, partea mea lipsa, geamanul meu taiat candva cu bisturiul, si regasit, intru o alipire perfecta. Cand eram mai mica, de fapt, cand eram copil, adolescenta, si apoi cand am devenit femeie, intr-un alt fel de societate decat cea mioritica, demult, inca de la inceput, am inteles ca fidelitatea masculina e ceva ce nu exista, sau mai bine zis, nu poate exista pe termen lung. Stiu, suna cinic, dar asa am inteles eu. In situatii anumite, pe perioade limitate, poate exista, dar nu ca stare lunga. Si, in ceea ce credeam  eu atunci a fi intelepciunea mea, m-am impacat cu ideea ca nu se poate, si am decis sa nu astept si sa nu pretind ceea ce celalalt nu poate da. Ba mai mult, imi elaborasem in capsorul meu blond ideea conform careia nu cer si nu astept fidelitate fizica, din moment ce barbatul nu o poate oferi, insa, ce e important, ce imi arata si-mi dovedeste legatura puternica dintre noi, este sinceritatea, dincolo de orice. Ok, nu poate fi fidel fizic, am inglobat aceasta data a problemei, ca pe o axioma, ca pe ceva ce nu poti schimba, ca pe o regula de baza cu care trebuie sa joci. Insa gandeam ca trebuie sa stiu, ca vreau sa stiu, ca trebuie sa-mi spuna, sa-mi destainuie, daca se intampla, pentru ca asta inseamna sa ai incredere in cel de langa tine, si sa-l respecti : sa nu-l minti. Si am crezut mult timp ca vreau sa stiu, ca vreau sa aud din gura lui insusi, si ca lucrurile trebuie sa se intample asa. Prima mea iubire a durat 8 ani, si a fost exact asa, fuzionala, totala, ne ajungeam noua insine, ne bucuram de fiecare moment, ne bucuram chiar ca suntem in acelasi avion, care era sa cada, ca sa murim impreuna, si sa nu traim nenorocirea de a supravietui celuilalt. Nu am avut ocazia sa-mi verific ideile despre fidelitate, caci Philippe era, din punctul acesta de vedere, ireprosabil, doar al meu. Asa ca am ajuns la varsta de 25 de ani crezand in continuare ca vreau, ca trebuie, si ca e bine sa stiu, nefiind niciodata pusa in situatia respectiva, de a verifica daca e bine sa stii. Credeam in continuare ca asa e bine, ca asta intareste legatura, ca asta salveaza relatia, ca asta demonstreaza superioritatea legaturii dintre doi oameni fata de ceea ce se poate lega in exterior. Urmatoarea mea iubire a fost altfel, si iata-ma pusa in situatia sa inteleg si sa verific daca e corect ce…