iertare

Sa fii suparat pe un om care nu mai este nu e un sentiment comun, si nici ceva ce mi-as fi putut inchipui ca am sa simt vreodata. Din pacate, asta simt, acum, in ultimele saptamani. Si nici nu stiu cand imi va trece. Cand si daca. Pe cat de mult uneste increderea, pe atat de mult desparte minciuna. Si doare si retroactiv. Cumva, mi se pare ca mi s-a furat viata. Ca imi fuge pamantul de sub picioare. Ca certitudinile alea cu care traiam eu, (si nu, nu am avut si n-am o viata usoara), se disipeaza ca niste baloane de sapun. Ca totul pleaca in neant. Sunt suparata, si nu stiu cand si daca imi va trece. Este teribil sa realizezi cat de mult rau iti pot face oamenii pe care ii iubesti (si care, culmea! te iubesc). Mie minciuna aceea mi-a picat atat de greu, chiar si dupa atatia ani, mi-e atat de urata, incat mi-e imposibil sa spun cand si daca voi ierta. Și cum Dumnezeu? Tot ce credeam și știam eu ca a fost viața mea, sa fi fost o iluzie? Nici nu e ceva obisnuit, sa fii suparat pe un mort. Dar asta este, lucrurile au fost abrupte, si nu am avut timp sa si uit, sa si iert, sau sa nu uit, dar sa iert, sau sa uit… Habar nu am daca exista viata dupa moarte, sau o forma de « reciclare ». Dar daca exista ceva, sigur stie ce simt acum. Si sigur nu ii e confortabil. Nu de asta o fac, nu stiu sa fac lucrurile asa, nu m-am razbunat in viata mea, si nu stiu sa o fac, sunt doar sincera in ceea ce simt. Iar acum nu pot sa simt nimic altceva decat o enorma suparare. Deocamdata nu simt decat o mare amaraciune. Atunci cand nu simt de-a dreptul furie. Apoi, obosesc, si sunt din nou amara. M-am simtit asa ciudat incat mult timp nici nu am putut sa plang. Acum plang. Nu e cu mult mai bine. Si-n plus, plansul si raceala chiar nu-i o combinatie buna, ca sa nu spun ca am momente cand nu mai am suflu. Zilele astea nu-mi mai gasesc sensul. Nu ma mai motiveaza nimic suficient de mult. Nici cat sa ies, nici cat sa traiesc, nici cat sa rad, nici cat sa scriu. Sunt momentele acelea de totala inchidere. Fiecare pas e un efort imens. Fiecare iesire e o aventura. Nu-mi doresc sa vad pe nimeni. Nu ma mai motiveaza chiar nimic. Nu, nici macar iubirea. E unul din rarele momente cand nu, nici macar asta. Sau poate ca nici nu mai iubesc. Habar nu am, nu ma pot gandi la nimic acum. Ma simt rar seaca, secata. Acum asa ma simt. Si nu stiu cand si daca… Nu mai vreau nimic, stau sa treaca timpul si atat. Si nu mai am bucuria aceea si spiritul care credeam ca nu piere niciodata, simtul umorului. Zilele astea nu. Si Dumnezeu stie cand si daca imi…

Iartă-mă pentru cele spuse şi cele nespuse, pentru gândite şi negândite, pentru făcute si nefăcute. Pentru rostite şi nerostite, pentru voite sau ne-voite. Aşa cum şi eu te-am iertat, te iert, te voi ierta, ieri, azi, mâine, toujours. Iartă-mă mai ales pentru ce nu este, dar pentru ce bănuieşti că ar fi, chiar dacă nu rosteşti cu subiect şi predicat vreo acuză. Iartă-mă pentru traumele tale de demult, pe care le aduci implicit şi fără voia ta în prezent, şi-n orice interacţiune umană, căci toti purtăm după noi urmele trecutului nostru, adânc scrijelite în suflet. Le înţeleg, le intuiesc. Îmi receptezi cuvintele prin filtrele durerilor tale trecute, şi mă taxezi prin prisma unor lucruri care nu-mi sunt deloc proprii, nu-mi seamănă. Iartă-mă pentru asta, căci eu te iert, aşijderea. Deşi eu mi-am domesticit traumele, şi încerc să nu judec prin ele. Dar… te iubesc, te înţeleg şi te iert. Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare. Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut. Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem. Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe. Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…

Dragul meu prieten, vroiam sa-ti scriu de ceva vreme. Dragul meu prieten, recunosc, am o viata ceva mai chinuita in ultimul timp. Au si cazut toate pe capul meu, in acelasi timp. Si daca Dumnezeu mi le da, asta inseamna ca le pot duce. Le voi rezolva, le voi descurca pe toate, voi fi la inaltime, asa puternica si apartinand rasei invingatorilor, cum ma stii. Si le voi descurca chiar mai inainte sa-mi tragi tu un perdaf, din acelea de ale tale, care de obicei ma ambitioneaza si ma face sa avansez. Nu va fi usor, dar le voi duce la capat. Pe toate. Promit. Nimic nu e ireversibil, iremediabil. Doar moartea. Nu mi-e jena sa spun ce simt, nu mi-e rusine sa exprim ce traiesc, si stii asta, doar ma cunosti de atata timp, de ani intregi. Am traversat bune si rele impreuna, au fost momente cand am crezut ca acolo se termina tot, si altele in care am avut certitudinea ca vom fi unul langa celalalt, dincolo de furtunile vietii, razbatand prin toate uraganele, pana la capat si dincolo de el. Cel putin pana la sfarsitul vietii terestre. Stiu ca intre noi exista acele fire nevazute, pe care le invoc, si pe care le simt atat de tare in ultimul timp. Canale de comunicare privilegiate si directe, firele acelea ne permit sa stim cum e celalalt, in ce stare e, cand are nevoie de ceva. Si sa fim intotdeauna alaturi de celalalt. Si-ti scriu toate astea ca sa te asigur de fidelitatea mea eterna, in prietenie. Stii ca pentru mine acest cuvant chiar conteaza, stii bine cat de extremist traiesc lucrurile in care cred, cat de vehement imi apar valorile, si cum le respect, cu sfintenie. Nimic nu s-a schimbat. Si sunt aici. Si voi fi aici. Oricand. Oricat. Pentru orice. Si-ti scriu toate astea pentru a-ti cere iertare, acum. Ma doare ca imi exprim trairile, acele trairi, sentimentele, sub ochii tai. Stiu ca ma citesti, si stiu ca nu spui nimic. (spui doar atunci cand e de spus…). Stiu ca-mi vezi perioada neagra. Stiu ca nu ai cerut explicatii, stiu ca nu ai pus intrebari. Stiu ca tu, desi ma stii atat de bine, atat de demult, desi n-ai inteles cripticele imprejurari descrise vag, evocate evaziv, nu ai cerut lamuriri. (spre deosebire de altii, proaspete cunostinte, care se apuca, total deplasat, sa intrebe lucruri, ca si cand nu e evident ca daca scriu atat, atat trebuie scris). Tu nu ai intrebat nimic, desi ma cunosti demult. Sau poate tocmai de asta. Tu nu ai intrebat nimic desi vorbim des, aproape zilnic, desi comunicam mult si adanc. Dar stiu ca-mi citesti innegurarile, stiu ca-mi vezi zvarcolirile. Stiu ca imi privesti, cu sprancenele ridicate, chinurile, durerile, lacrimile. Si vreau sa-ti cer iertare pentru asta. Singurul pentru care n-as fi vrut sa scriu aceste lucruri intr-un loc accesibil public, esti tu. Singurul pentru care imi pare rau ca traversez ce traversez si ca exprim ce traversez, esti tu. Singurul pe care as fi…