Moi

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Chiar si cand fac tot felul de nebunii sau de chestii extreme, ma gandesc ca raul nu ma poate atinge, mai bine zis nici macar nu ma gandesc la rau. Am asa, o incredere in viata, by default. Traiesc de cand ma stiu cu credinta ca sunt norocoasa. Mie-mi vin tristeti doar din stari de inactivitate sau din chinuri sentimentale. Poate ca aceasta credinta ca sunt norocoasa ma fereste de rau (asa ar spune unii). Poate ca e de fapt, la limita incostientei (asa ar spune altii). Sa nu te gandesti niciodata ca te poate atinge raul, denota un soi de inconstienta, intr-un fel. Sunt constienta de inconstienta mea. Dar la mine este o inconstienta spontana 🙂 M-am obisnuit cu ea si e si calculata, intr-un fel, in sensul ca uneori ma gandesc « cum actionez daca nu reusesc ceea ce-mi doresc », adica imi fac o oarecare gandire alternativa, niste planuri B. Dar gandirea alternativa nu include nici ea raul, in continuare. Si, in afara de anul 2000, care a fost catastrofal de la cap la coada (fara nicio exagerare, a fost cumplit), restul… cred ca a fost bine. N-am picat niciun examen, am reusit cam ce mi-am propus. Am ras mult. Evident am si plans.  Sigur, au existat furtuni (ba chiar uragane) in viata mea, dar le-am supravietuit. Oare nu asta e cel mai important? Si poate exact din abordarea asta surazatoare, calma si {aparent} increzatoare in viata si-n mine, vine faptul ca oamenii cred ca am si am avut o viata usoara, ca am avut o copilarie fericita, ca sunt rasfatata de soarta. Nu-s. Ba chiar, ascund in mine drame teribile si intamplari extreme. Dar, cum am inradacinata in mine (prin educatie), credinta ca e indecent sa lasi sa se vada starile de spirit, si nu este demn sa te plangi (mai fac asta, dar doar cu cei foarte apropiati si intimi), ceilalti chiar au senzatia ca sunt rasfatata zeilor, si ca e usor sa fii in pielea mea. Aparentele de fata blonda careia ii reuseste tot si care are o viata usoara si tot ce vrea, inseala. Desi da, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a, si tot asa. Si nu tocilara, ca eram la mate-fizica, vedea-l-as pe ala care poate toci la mate ca sa mearga la olimpiade 🙂 Sau poate « antrenamentul » intampinarii si traversarii unor situatii extreme m-a determinat sa am abordarea asta « inconstienta » a vietii, credinta ca nimic rau nu ma poate atinge… Si nici macar nu inseamna ca-s impietrita, oh, dimpotriva, sunt un vulcan de trairi. Complicat inauntrul meu, dar nu mi-as dori pentru nimic in lume sa fiu altcineva sau altceva decat sunt. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Las in primul rand libertatea omului iubit. Daca m-am indragostit de el cand era liber, daca l-am iubit si-l iubesc pentru asta, de ce i-as pune lesa? Eu insami sunt un om independent. Pun mare pret pe libertatea si independenta mea. Nu incerca sa ma pui in cusca, ca ma pierzi urgent si iremediabil. Una e sa stau eu de buna voie, alta e sa incerci sa ma constrangi. Te-am atras pentru libertatea sufletului, m-ai iubit pentru ca sunt vie, intreaga, vesela, verticala… Sigur nu ti-as placea inerta, dependenta. Sigur ti-as fi povara. A nu se confunda: libertatea mea de miscare si dragostea pentru independenta nu o inteleg gresit. Si nici cel de langa mine nu trebuie sa inteleaga gresit lucrurile. Cuplul e cuplu si ramanem in el, unul pentru celalalt. A nu se intelege nici ca daca sunt independenta si voluntara nu ma las  condusa. Dimpotriva. Ador barbatii puternici, barbatii cu personalitate. La mine, iubirea implica admiratie si respect. Si am nevoie de un barbat puternic. Sunt gheisa si ador sa fiu, pentru el. Ador sa merg langa el, in umbra lui, sa il ascult si sa ma las ghidata… Cu delectare si extaz ma las condusa, incalecata. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Uite asa o sa ne bantuim pana la moarte.  Care moare primul a castigat :)))))))))))))))) ps. si declinarea blestem: « bantui-te-aș dincolo de timpuri » numai criminalii se intorc la locul faptei 🙂 respectiv, tu… eu…  desi m-ai lasat insangerata, si nu de la natura feminina 🙂 m-am radicalizat. Rusine, EB 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It