Moi

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina. Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca « un patratel », si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata. Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt. Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic. Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Dragostea e o boala…. pe care daca nu o ai, nu esti sanatos 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Primavara nu e un anotimp, e o stare de spirit. Jurnalismul nu e o meserie, e o stare de spirit. Tineretea nu e o varsta, e o stare de spirit. Dragostea nu e o nebunie, e o stare de spirit. Frumusetea nu e o estetica, e o stare de spirit. Bunatatea nu e o calitate, e o stare de spirit. Ma locuiesc, succesiv, stari de spirit. Stari de spirit, stari de asediu, cum am spus eu mai demult. Poate ca suntem ceea ce spunem, poate ca suntem ceea ce gandim, poate ca sunem ceea ce mancam, dar in mod sigur, suntem ceea ce simtim. Starile astea sunt noi, mai mult decat orice alta definitie alambicato-filosofico-descriptiva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua. Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀 Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita. Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂 Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost « foarte cuminte » 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂 Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste…