Moi

Acum ceva timp, DSN mi-a pus niste intrebari, la care am raspuns cu drag. Am publicat atunci textul jumatate jumatate, adica jumatate la mine, jumatate la el. Aceasta este jumatatea care a fost pana acum doar la el. « Poate ca e pretentios spus interviu… Am intrebat-o […]  cate-n luna si-n stele. Despre ce-am vorbit si ce-a avut de spus, va invit sa descoperiti in continuare. Vorbeste putin despre ce inseamna comunicarea in presa, ce presupune? Si ce presupune comunicarea din postura de consultant pt. o persoana? Dar aceea din postura de om de PR, pt. o companie? In ce priveste comunicarea in presa pentru o companie, respectand principiile in care cred foarte tare: loialitate, neindepartarea de adevar, trebuie sa servesti interesele companiei respective si sa oferi punctul sau de vedere. Insa, repet, lucrurile se pot face si “cinstit”. Comunicarea din postura de consultant pentru o persoana este, din punctul meu de vedere, una din cele mai interesante fatete ale comunicarii. Este foarte important, insa, sa fie armonie si compatibilitate intre cele doua personalitati: a persoanei consiliate si a consultantului. Fara aceasta compatibilitate, relatia de consultanta nu se poate, oricat de valoroase ar fi cele doua personalitati umane potential implicate. In ce priveste postura de om de PR pentru o companie (subinteleg intern), atributiile sale sunt destul de apropiate cu cele din outsourcing. PR-ul este vocea companiei, trebuie sa ofere opiniile acesteia, dar intr-un mod deschis si decent. Lucrezi intr-o agentie care ofera service complexe de comunicare. Ce servicii din portofoliul firmei iti sunt cele mai dragi si de ce? Numeste 2-3! Evident, comunicarea cu presa e pe locul intai, ca fost jurnalist, n-are cum sa nu-mi placa. Cu tot ce presupune ea: scriere de comunicate de presa, organizare de conferinte de presa. In rest, organizarea de evenimente imi place destul de mult. O privesc cu seriozitate, dar si ca pe o joaca. E frumos sa concepi un eveniment, sa-l construiesti, sa-l vezi intamplandu-se sub ochii tai. E magic. Ii inveti pe altii cum sa abordeze relatiile cu presa! Care este regula de aur a comunicarii cu media in Romania? Daca o firma are o problema de imagine de la un articol aparut in presa, care ar trebui sa fie abordarea firmei? Dar a mijlocului mass-media respective? Regula de aur, am mai spus de cateva ori mai sus: decenta. Sa nu fii desantat in aprecierile despre tine insuti, sa nu te indepartezi prea mult de realitate. Oamenii detesta sa fie luati drept prosti. Iar daca o firma are probleme de imagine, intervine comunicarea de criza. Trebuie sa raspunzi, sa ai o reactie cat mai rapid, astfel incat sa dezamorsezi problema. Trebuie sa ai o reactie, nu e bine sa ignori si sa taci. Trebuie sa dai punctul tau de vedere asupra incidentului. Cat despre mijlocul mass-media respectiv, trebuie sa-si faca corect munca, respectiv sa raporteze lucrurile in mod profesionist, justificat, nedistorsionat, nepartinitor, fara resentimente sau idei preconcepute. Consultanta de imagine pentru un om cu imagine buna: ce presupune, care e obiectivul…

Sunt refuzuri si refuzuri. Exista refuzurile eliberatoare. Exista insa si refuzurile dureroase. Acelea cand as vrea sa-ti spun da, si nu pot sa spun da, si trebuie sa spun nu. Iar acelea dor, dor rau. Nu dor refuzurile decise, asumate, dorite. Dor refuzurile pe care n-ai incotro si trebuie sa le rostesti. Exemplu: anul trecut, de ziua mea eram departe de casa si de cei care contau. Am locuit trei luni intr-un oras indepartat. Frumos, cu oameni buni, dar departe de ai mei dragi. M-am bucurat ca prietenul meu cel mai bun a venit pana acolo ca sa sarbatorim impreuna, m-a scos la restaurant, etc. Atunci am gandit ca e rau sa fii departe de casa in asemenea zile. Acum imi dau seama ca e mult mai rau sa fii aproape. Iata-ma in postura in care m-a sunat mama ieri sa ma invite la o masa de pranz azi cu familia pentru ziua mea. Am refuzat-o, cu moartea in suflet. Doar ca spre deosebire de toti ceilalti pe care i-am mai refuzat zilele acestea (ca nu pot sa ma impart, sa ma clonez), pe mama ma doare sa o refuz, pentru ca e mama. Iar sotul ei (care era cu initiativa mesei) nu se stie cati ani va mai avea ocazia sa-mi spuna La multi ani. In momente din astea ma simt si nedemna, si neputincioasa, si in general cred ca as prefera sa mor. Nu, nu se punea problema ca nu m-ar intelege.  Chiar ma inteleg ai mei, ma sprijina si ma iubesc asa absenta cum sunt… Eu ma simt insa ca ultimul om sa-i refuz. Si pe prieteni, dar cel mai rau pe parinti. Refuzurile acestea sunt cele mai grele. Celelalte, refuzurile pe care ti le doresti, sunt bune, eliberatoare. Respiri, ai reglat o problema. Cel putin dintr-un punct de vedere. Cel putin din ce-ti statea in puteri sa faci. ps. Azi, totusi, am fost la ei. Ieri i-am refuzat, dar asa tare m-a durut sufletul după, încât am spus ca nimic nu e mai important pe lume decât ei si prezența lor astazi lângă mine. Lor le datorez tot ce sunt. Mai ales mamei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sta cu mine, acolo, in totala siguranta, pentru ca-mi stie si limitele, si disperarile, si toate lucrurile din capatul lucrurilor. Aproape ca-l urasc pentru ca ma cunoaste atat. Si pe de alta parte, mi-e bine, caci sunt singura, cu el. Nicio nevoie de grimase de « imi pare bine ca« ,  « imi pare rau ca« , « eh, sa vedem« , niciun fel de incropiri, de aproximari. Rar, explozii, si alea, cumva « stiute », masurate, asteptate. Zambete. Incruntari. Scenarii. Suntem parti ale aceluiasi intreg. Zic asta cu bucurie si suparare, cu iubire si cu ura. Si canta draciile astea de pasari… ps. din alt film, ceva mai tarziu:  toata risipa aia de dantela, matase si satin ….. na, iar eu plang ca proasta share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine. Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea « agasati » ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat. Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti. Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti… Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit. Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la…