independenta

Las in primul rand libertatea omului iubit. Daca m-am indragostit de el cand era liber, daca l-am iubit si-l iubesc pentru asta, de ce i-as pune lesa? Eu insami sunt un om independent. Pun mare pret pe libertatea si independenta mea. Nu incerca sa ma pui in cusca, ca ma pierzi urgent si iremediabil. Una e sa stau eu de buna voie, alta e sa incerci sa ma constrangi. Te-am atras pentru libertatea sufletului, m-ai iubit pentru ca sunt vie, intreaga, vesela, verticala… Sigur nu ti-as placea inerta, dependenta. Sigur ti-as fi povara. A nu se confunda: libertatea mea de miscare si dragostea pentru independenta nu o inteleg gresit. Si nici cel de langa mine nu trebuie sa inteleaga gresit lucrurile. Cuplul e cuplu si ramanem in el, unul pentru celalalt. A nu se intelege nici ca daca sunt independenta si voluntara nu ma las  condusa. Dimpotriva. Ador barbatii puternici, barbatii cu personalitate. La mine, iubirea implica admiratie si respect. Si am nevoie de un barbat puternic. Sunt gheisa si ador sa fiu, pentru el. Ador sa merg langa el, in umbra lui, sa il ascult si sa ma las ghidata… Cu delectare si extaz ma las condusa, incalecata. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu, in mod foarte clar, eu nu-s Eva. Si n-am fost niciodata Eva, era o simpla iluzie. Care Eva, va intrebati, probabil? Eva, personajul principal feminin din romanul “Fiul risipitor”al lui Radu Tudoran. Acea Eva, simbolul absolut al sacrificiului  (ca aia nu mai e dragoste…) Candva, demult, o prietena buna mi-a spus ca eu seman cu Eva. Nu citisem cartea, am fost curioasa, am cautat-o si am citit-o. Fie ca eram eu mai mica, prea romantica, fie ca m-a prins intr-un moment al vietii cand eram tentata sa accept, mi s-a parut si mie ca seman cu Eva, desi nu-mi doream acest lucru (ca zau daca e de bine sa stai si sa astepti toata viata o himera, sa iubesti un EL care vine si pleaca, si revine in cele mai nepotrivite momente, sa-ti distrugi viata de fiecare data cand el apare ca sa mergi cu el, nu se stie pentru cat timp, sa nu indraznesti nici macar sa intrebi nimic, si sa o tot iei de la capat…  ce calvar! un Sisif feminin, indragostit, nu stiu nici macar daca demn de plans…). Ei bine, de atunci nu am mai recitit cartea. Doream mult s-o recitesc acum, in perioada asta (mi-era important acum, ca reper), asa ca a facut parte dintre cartile luate in vacanta. Concluzia? Aiurea, nu-s nicio Eva. Adica, sa explic: intr-o masura, sunt foarte Eva. In masura in care iubesc complet, definitiv, fara limite, in masura in care plasez dorintele fiintei iubite mai presus de dorintele mele, da, sunt Eva. In masura in care sunt feminina si fericita de feminitatea mea si de starea mea de femeie, in masura in care ma las condusa si supusa de cel pe care-l iubesc, da, sunt Eva. Si stiu ca sunt asa, dintotdeauna. Iubitul meu, un om important in viata mea, ma numea “ma geisha du Danube” (gheisa Dunarii). Si era un om care stia ce inseamna femeie supusa. Era nascut in Franta, dar era armean, ambii parinti se refugiasera in Franta de genocid. Civilizatiile din zona aceea geografica chiar cultiva imaginea si locul femeii supuse, asa incat, din gura lui, epitetul acela chiar are greutate dubla, iar el nu era genul sa se joace cu cuvintele. Relatia noastra a fost importanta, lunga si intensa. Ma cunostea, stia „ce-mi poate pielea”. Bun, deci, recunosc, in salbaticia, hotararea si integritatea sentimentelor, in forta si intregul lor, sunt Eva. Ma daruiesc pana la capat si dincolo de el, imi depasesc limitele. Nu am, practic, limitari in fata fiintei iubite. As face ocolul pamantului si nu numai, din dragoste. Iubesc definitiv, iremediabil, ireversibil, total, cu cerul si pamantul, cu mintea, cu inima, cu corpul, cu sufletul si viscerele mele toate, pana in strafundurile cele mai adanci ale fiintei mele. Ma supun si sunt sclava iubitului meu, cu delectare si pasiune, cu devotiune si daruire. In asta, sunt Eva. Am intotdeauna 16 ani cand iubesc, si am sinceritatea si integritatea sentimentului PRIMORDIAL. Nu pastrez pentru mine insami niciun coltisor, nicio bucatica. In asta, sunt…

Am spus ca am sa scriu despre tipologia de relatii chinuitoare, submisive, masochiste. Am asistat acum cateva zile a doua oara la un comportament incalificabil al unui (aceluiasi) barbat fata de aceeasi femeie, o amica. M-a revoltat infinit. Nu ma intelegeti gresit, nu-s feminista. Imi place foarte mult galanteria masculina si nu cred in egalitate intre sexe, ci in complementaritate. Imi plac barbatii puternici si nu vreau sa conduc eu relatiile, ba chiar ma incurca sa fiu obligata sa o fac. Cand mi s-a lasat acest rol, el m-a apasat si m-a obosit, pentru a ma face chiar sa fug. Am nevoie de un barbat puternic.  Ma rog, asta e alt subiect. M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei. Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc. Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou. Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru. Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta…

In ultimele zile mi s-au spus cateva lucruri… pe care le consider cele mai frumoase complimente.  Unul e: « te stimez enorm pentru curajul de a te arata asa cum esti« , celalalt « Imi place stilul tau independent si direct« . Si am realizat ca nu e prima oara cand mi se spune asta. Mi se spune ca ma arat asa cum sunt, ca e un curaj de a face asta. Pentru mine sunt complimente pentru ca e una din valorile mele cele mai importante. Adevarul, autenticitatea. Si mi s-a tot spus asta de-a lungul vietii, poate ca si mai mult acum, in ultimul timp… « Reiterez ca esti curajoasa, pentru ca a scrie si a impartasi asta tine de intimitate, si prin tranzitivitate, rezulta ca impartasesti intim trairile. » Am auzit asta de la oameni complet diferiti, multi, femei ca si barbati, cu varste diverse, trecut diferit, trairi diferite, experiente de viata diferite. Eu am avut asta in mine de la inceput. Asa sunt eu construita. Poate ca e ceea ce numea mama, in copilaria mea « extremism ». Latura aceasta de autenticitate, de independenta cu orice pret, de ne-aliniere. Oh, nu-s anarhista. Ma « incolonez » si eu. Dar trebuie sa cred cu adevarat ca sa adopt o cale, o idee, un crez. Dar ce nu inteleg e… cum adica, ceilalti, majoritatea, nu traiesc asa? Nu-s autentici? Si cum traiesc? Disimuleaza tot? Ascund trairi, ascund esenta lor ca oameni? Isi invaluiesc in sute de draperii opace sufletul si ceea ce sunt? De ce? Cum? La ce foloseste? Si interactioneza cu ceilalti prin intermediul unei personalitati disimulate, false, create din bucati de personaje inexistente? Si ce relatie interumana autentica poate iesi intre doua personaje disimulandu-si trairile si esenta umana? Retorice intrebari, evident… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It