compliment

Nu stiu sa primesc un compliment ca oamenii. Din cauza nesigurantei, (da, stiu, uneori pare altceva, dar nu prea ma intereseaza, stiu exact si de ce pare asa, iar cine nu patrunde dincolo, paguba lui), il parez fie cu o gluma (mai mult sau mai putin reusita), fie il resping politicos printr-o « acuzatie » de amabilitate (« esti tu dragut/politicos/variante »). Sunt jale, e dramatic. Chiar daca stiu ca trebuie sa zambesc si mai ales SA TAC, sau sa spun maxim « multumesc », si sa ma opresc, ma trezesc spunand asta « ei, esti tu amabil », ceea ce anuleaza tot. Omul (emitatorul ideii), se simte respins, neinteles, poate chiar banuit de linguseala, si cu timpul, ajunge sa nu mai spuna. Cu timpul sau imediat, chiar. Extinzand asta, nu stiu sa primesc mai nimic. Desi analizez foarte bine lucrurile si cunosc problema, nu reusesc sa o domesticesc. E cumva un sentiment de « nu merit asta », desi stiu…. chiar stiu cine spune de-adevaratelea si cine exagereaza. Dar e acolo, fraza aceea spontana, idioata: « esti tu dragut ». Vine partial dintr-o educatie cu un bun simt excesiv, poate prost inteles uneori, combinata cu o dorinta de mai sus, mai departe, mai bine. Ca si cand niciodata nu e suficient… Am fost premianta pana intr-a 12a, si olimpica, si cumva parca nu era destul… O dorinta de perfectiune. Desi stiu ca oamenii perfecti sunt morti, si oamenii imperfecti sunt frumosi. Mai este si aceasta teribila neincredere in mine, cu care, evident, ma lupt. O lupta inegala, caci e insidioasa si adanca. Si din rabufnirile acelei lupte vin lucrurile din prima paranteza din text. Cautand sa-mi inving nesiguranta, sa ma iubesc, sa ma impac cu mine, pot parea trufasa, sau autosuficienta, desi, din pacate, sunt departe de aceste lucruri. Dar, in fine, cine trebuie sa vada, vede, cine trebuie sa stie, stie, cine nu, nu. Greu… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It