Daca nu ar fi nu s-ar povesti

Adolescenta, in clasa a opta,  Traian O.  imi lasa in cutia postala trandafiri. Alta data, mi-i strecura in banca, in spatiul pentru ghiozdane. Imi placeau surprizele astea. Cu Traian n-am avut nimic niciodata, nici macar flirturi copilaresti, (el ma placea, insa), eram serioasa, invatam, n-aveam prieten. In schimb, gesturile lui mi-au incalzit sufletul, si inca si acum, cand ma gandesc…. Candva, mai tarziu, am primit intr-o zi, la birou, un buchet de trandafiri, anonim, fara expeditor, adus de un sofer de taxi. « Curierul » improvizat mi-a spus ca nu poate sa-mi spuna de la cine si ca « va va suna ». N-a sunat niciodata. Sigur, am mica mea banuiala, dar nu s-a manifestat, sa revendice gestul… Poate pentru ca stia ca nu avea sorti de izbanda… Sunt numai doua povesti, printre multe povesti cu gesturi mici care insenineaza, care aduc fericire. Nu stiu daca asta m-a influentat, dar si eu sunt la fel. Ador sa surprind oamenii care-mi sunt dragi, sa le produc bucurie, sa fac gesturi aparent mici care lumineaza ziua si sufletele. Sunt intotdeauna atenta la dorintele si la placerile lor, la povestile lor. Imi place sa fac surprize, sa ii inseninez. Am mereu 16 ani. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cine-a pus inima-n drum Ala n-a fost om nebun. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Tu esti prea draguta ca sa vrei sa superi pe cineva, pe oricine« , am auzit de curand, « si n-ai refuza« . Suprinzatoare lucruri aude omul despre el insusi. Sigur, nu neg, sunt draguta, si nu vreau cu dinadinsul sa supar pe cineva. Dar, atentie! Nu supar pe nimeni atata timp cat nu mi se cere sa fac lucruri care-mi contravin, care-mi displac complet, care nu ma reprezinta. Cand balanta dintre ce simt eu ca vreau si ce asteapta altii de la mine este debalansata, si inclinata, se termina si dragalasenia mea. Si nu de altceva, dar stiu ca daca as face, doar din amabilitate, lucruri care nu au legatura cu mine, ar suna fals, ar fi o ipocrizie pentru cel de alaturi, si in plus, mai devreme sau mai tarziu, cand ti-e lumea mai draga, odata ma apuca si rastorn tot 🙂 Glumesc, nu rastorn, dar asa, metaforic…. Deci ba da, as refuza. Mi se pare un lucru important sa stii sa spui nu, cand sa spui nu, dar si CUM sa spui nu. Nu cred ca foloseste nimanui sa facem lucruri mult diferite si indepartate de ceea ce suntem noi insine. Se creeaza prapastii peste care, ulterior, e greu sa construim poduri. Si cand ti-e lumea mai draga, te trezesti ca stai langa un om care nu e ce credeai, sau ca tu nu esti ce credea el, dar ai facut eforturi… Si deodata ti se ia de facut eforturi… caci, in afara de naturalete, de firesc, de lucrurile care « curg », e greu sa mentii pe termen lung un comportament fortat. Si te indepartezi, si te instrainezi, si nu e bine pentru nimeni. Desigur, nu spun ca nu trebuie sa facem eforturi pentru cei dragi, sau pentru prieteni, nu spun ca nu trebuie sa facem si ce isi doresc ei… Spun doar ca nu trebuie sa ne indepartam prea mult de noi insine… O cu totul, dar cu totul alta discutie e ca dorintele fiintei iubite sunt mai presus decat dorintele mele (tes désirs sont des ordres et non pas tes désirs font désordre 🙂 ), si-atunci nimic nu mi se pare prea greu, prea departe, prea sus, prea complicat… nicio insufletire nu e comparabila. Cand ceva ii place lui sau el isi doreste ceva…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It