Daca nu ar fi nu s-ar povesti

Un 13. Un alt 13. Un nou 13. Si luni. Nu a fost nimic premeditat si nimic voluntar sa tac, sa ma intrerup, sa nu mai scriu. Viata mea a fost, in ultimele luni, uneori tumultoasa, uneori m-a dus in stari inchise (acelea in care nu scriu/nu vorbesc). Cert e ca, fara o decizie anterioara si fara premeditare, nu am mai scris. M-am uitat, intr-un timp, cu jind, la momentele cand scriam. Dar acel timp era prost ales. Era mereu nicicum… In orice caz am retinut ca nu am mai scris de pe un 13. 13 aprilie. Azi dimineata, cand am vazut 13 august, am spus: ridica-te, Mirandolino, si mergi! Nu, de fapt, mai degraba: scutura-te, Lazar, si scrie! Ma rog, intelegeti voi…. In ultimele saptamani, am trecut prin toate starile, de la euforie si speranta, la deznadejde, tristete, scarba, dezgust, cinism, scepticism, si, intr-un final, m-am plictisit. Si nu e deloc o plictiseala buna, si e nefireasca. Eu nu ma plictisesc niciodata! Imi pare sincer rau ca am trait asta. Sunt mai trista si mai batrana. (iar cine ma cunoaste, stie ca nu spun aproape niciodata asta). Si asta e dincolo de orice mistouri, de orice militantisme, de orice inflacarari. Nu ca n-as fi trecut si prin ele. Am pus mult suflet si am trait fiecare moment…. Mai inainte, candva, daca ar trebui sa retin o imagine vizuala, tridimensionala si care foloseste toate simturile, din aceste luni de absenta din teritoriul public al scrisului , ma revad pe 1 mai, cu fundul pe iarba, langa un lac, in nord-vestul tarii. Aveam dupa-amiaza libera si ma dusesem acolo cumva cu teama, gandindu-ma ca e 1 mai, si ca o sa dau  peste multa lume. Na, ce puteam gandi pentru un lac de langa un oras, si o zi libera? Ma gandeam la gratare, muzica, inghesuiala… M-am dus deci cu o mica strangere de inima. Si acolo am gasit paradisul… Nu exagerez. Am scris atunci, la cald: « miroase a iarba. Aud insecte, pasari de padure, zumzet de albine, latrat de caine. In rest e liniste si bine. Citesc. Am facut zece minute de acasa pana aici. Nu-s salbatici cu manele si gratare. Miroase a natura nascand, a dragoste calda. Imi aud gandurile si le ascult. Sunt fericita. Imi imaginez, pur si simplu, ca daca paradisul ar exista, asa ar arata. » Cand am plecat acolo, inflorisera irisii. La cateva zile, liliacul. Simfonie alb-mov. Apoi, au urmat trandafirii, intai timid, apoi o explozie minunata. Bujorii. Gura leului. Mana Maicii Domnului. Iasomia. Teii. Macii. Parca n-am trait niciodata asa frumos si ritmat in rand cu natura ca acele saptamani…. Intre timp, a fost ziua mea. Am implinit niste ani din cei 500 pe care am de gand sa-i traiesc. Acum nu mai sunt atat de sigura ca-i vreau. Am obosit, si parca as muri un pic. Si mai vedem dupa. Dupa vacanta, sau dupa moarte. Sau macar dupa viata asta. Cumva tot o sa fie. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on…

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere. Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam « handicapata » de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca « aruncata » in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie). Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa « infrunt » viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa « te descurci ». Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo « hiatusuri »  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica. Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: « Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici. » Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de « smechera » cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi « destul de smechera ». Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu « smecheria » autohtona, sunt, probabil, pierduta. Imi povestea cineva ca…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…