Cinci ca o clipa

fiveAniversari. Azi s-au împlinit 5 ani de la prima mea scrisoare de dragoste, (nu din viata).  Tulburator. Plini de trairi intense anii acestia. Cinci.
Si…. imi scrie cineva: “Hei. Chiar nu știam că mai e cineva care scrie așa ceva! Mă refer la scrisori de dragoste

Mirandolina: “🙂 cum nu”

“E clar, ești persoana din listă de aici care mă fascinează cel mai mult
Nu am avut niciodată șansa să primesc scrisori. M-am întristat puțin”

M(..a): “of, imi pare rau 🙁 poate ca o sa primesti candva

“Nu știu dacă o să am de la cine. Dar știu că mi-ar plăcea. Știi și tu că nu prea mai scrie lumea. Plus că e mai greu de găsit o astfel de femeie. Adică tu ești unică… 🙂 ia-o ca pe un compliment sau ca ce vrei tu”
{Din pacate, nu e asa de usor sa traiesti asa, nu-i asa usor cum par a crede cei din afara, cum pare a crede interlocutorul meu}

M(…a): “of. Ei, capul sus 😉 Si… pana la urma cred ca viata e mai usoara fara scrisori si fara trairile astea, cumva”

“Tu o spui din perspectiva femeii frumoase care va avea oricând cui să scrie”

In realitate, sunt momente cand parca mi-as dori sa fiu altfel decat sunt faurita. Poate ca ar fi cumva mai usor fara atatea ganduri, fara atatea trairi, fara atatea chinuri (implicit).
Cine stie.

O am, bineinteles ca o am pe cea de acum 5 ani, ca si pe celelalte. Am avut cumva tendinta sa o caut, sa o deschid… m-am infranat. Stiu ca doare, stiu ca m-ar rascoli si m-ar tulbura. Poate pare ca fug (eu care sunt temerara cu capul in zid), dar am ales (cel putin pentru moment) sa ma protejez. E rar, de obicei nu aleg protectia. Poate din cauza ca e toamna. Sunt zgribulita si am sufletul cumva in furtuna.

Si… “Ar trebui să scrii o carte totuși. Sper că mai e pe “to do list”
M (..a) :da, mai este. O sa ma apuc zilele astea
“Super. Abia aștept!”
M (…a) : “o scriu in franceza”
[de parca as putea sa scriu cand sunt tulburata. Eu scriu doar cand sunt senina si-mi rade sufletul….]

Mi-e toamna

toamnaMi-e toamna, tarziu si frig.
Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista.
Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori.

Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane.

Soarele de maine

soareSunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata).
Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi “maine”. Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum?
Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum.

Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… “Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti“. Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar “soarele de maine” este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: “Lasa ca iese soarele si pe strada ta”? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi.

Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie…

Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE.