terasa

Vin la Sozopol de atât de mulți ani încât știu și denivelările din pietre. Vad orice schimbare, orice felinar nou, orice apare sau dispare. Vorbesc de orașul vechi. Orașul nou nu îmi place, nu ma interesează, nu îl cunosc. Revenind la orașul vechi. Știu pe de rost pietrele, casele, felul cum cade lumina, știu și smochinii, si tufele de leandru, si tot. Știu chelnerii de la terase, si vânzătorii de la magazine, si ma știu si ei pe mine. Mult timp, lucrurile nu s-au prea schimbat, si este unul din motivele pentru care iubesc atât colțul acesta de lume. Anul acesta s-au schimbat mai multe cât nu s-au schimbat ani mai mulți. Unele, bine. Au dispărut niște terase care ecranau marea. De una imi pare rau, multe prânzuri frumoase am mâncat acolo, cu vedere la mare. Mai exista restaurantul, neschimbat, atâta ca nu mai are terasa pe faleza. Cred ca nu mai da voie municipalitatea, pentru priveliște e mult mai bine asa. În loc, au pus o scoica stilizata, de aceea cred ca municipalitatea a decis sa nu mai închirieze acel teren. Dar am sesizat ca a dispărut o doamna care în fiecare seara scotea în fata casei sale panouri cu magneți sau obiecte din scoici. Nu mai este, și m-am îngrijorat. O fi bolnava? Nu o mai fi? Bulgarii pun pe uși, sau pe copaci, ferparele. Era unul pe ușa acelei case, nu am vrut sa ma uit dacă este ea. Parca nu as vrea sa știu. Vin de atât de demult aici, de cand nu era bariera de acces în oraș, și de când parcam în capătul peninsulei… ce vremuri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Barbatul se apropie de mine, zambitor. Intalnire absolut intamplatoare, neprevazuta. « Buna ziua« , ma saluta el politicos, ba-mi si saruta mana, cu niste maniere desprinse din alta epoca. Ochii, insa, direct si brusc priponiti in decolteul meu. Il vazusem apropiindu-se,  dar mi se paruse ciudat sa ma reped la esarfa pe care o mentin la gat in viata profesionala vara, cand temperaturile urca, iar decolteurile devin prea periculos de adanci. Esarfa zacea, langa mine, pe scaun. Terasa era umbrita, si imi desfacusem acea esarfa, ca sa respir un pic, savurand o cafea. Mi se paruse straniu sa apuc esarfa in timp ce ma privea, apropiindu-se, si sa ma acopar. Era foarte cald, iar gestul ar fi parut o acuzatie asupra lui, sau macar o banuiala…O neincredere, ca o nevoie de protectie, putand fi asimilata cu o nepolitete. Desi o privisem disperata, oarecum punandu-mi sperantele in ea, in putinele secunde cand el inainta spre mine, n-am indraznit sa ma reped sa ma acopar. Ochii in continuare in decolteu, sfredelitori, hulpavi, contrastanti cu tonul calm, monoton al cuvintelor schimbate. Conversatie anodina, de oameni reintalniti dupa un timp, care s-au cunoscut in viata profesionala si oricum nu prea mult sau prea bine. Privirile sale, insa, staruitor in decolteu, aproape sfredelitoare intre cei doi sani. Pentru ca e un om chiar prea familiarizat cu bunele maniere, brusc, realizeaza situatia, si se redreseaza. « Esti bronzata, sau mi se pare mie?« , incearca sa o dreaga, oarecum, justificandu-si indirect, dar destul de neconvingator si stangaci, privirea. « Sunt bronzata, da, am fost la Balchik in week-end, iar eu ma bronzez rapid« , ma prefac eu ca il cred, politicoasa si eu. Jocul convenientelor sociale. Incearca sa-si desprinda privirile, dar nu reuseste prea mult, brusc decolteul pare aproape magnetic. Atunci se hotaraste sa se indeparteze, nu inainte de a ma asigura de disponibilitatea sa si de faptul ca pot veni oricand sa-l intreb orice.  Ma saluta, intoarce spatele si pleaca. Esarfa, neputincioasa, nefolositoare, zace pe scaun, langa mine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It