felicitare

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie. Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei} Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin « convenabile », mai putin agreabile. Prima felicitare de « La multi ani », de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani. A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

File din periplul ultimelor mele zile.  Printre multe alergaturi fastidioase, intru intr-un magazin, in graba, sa cumpar ceva, necesar. Printre rafturi, pragmatic cautand din priviri, grabita, ceea ce-mi era de trebuinta, imi cad ochii pe o felicitare. M-au napadit rauri de senzatii, m-au strabatut extraordinar de multi fiori, m-au cutremurat frisoane. Nu, nu rele, ci foarte bune, din  acelea vecine cu pasiunea, calde, ca un preludiu. Am fost la propriu, inundata de senzatii, calatorita de amintiri, am vibrat la gandurile intense trezite de aceasta imagine. Candva, acum ceva timp, i-am trimis aceasta felicitare lui, omului iubit. Nu era cea pe care as fi ales-o in absolut, dar a fost cea mai potrivita din cele vazute in ziua in care o cumparasem. Mi-o dorisem neutra, fara inflorituri, inimioare, ursuleti, catelusi, caci urasc genul dulceag si extremele obiecte zaharisite. Cred ca totul e mai de pret atunci cand e simplu, discret, fara paiete, sclipiciuri si alambicate inflorituri nejustificate. E nevoie de infloriri, nu de inflorituri. Infloririle sunt simtite, rostite sau sugerate. Nu-i nevoie de ilustratii 🙂 La vremea aceea, felicitarea aceasta fusese cea mai apropiata de neutru. Cea mai discreta, mai putin « lucitoare » in sensul nedorit. Vazand-o, acum, [as fi recunoscut-o dintr-o mie!] m-au napadit senzatiile, intens. O inflorire a sufletului, in seara bucuresteana cu alergaturi, prafuita. Inprimavarare. Elan catre tine. Mi-e verde de tine. Mi-e bine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It