cutie postala

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie. Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei} Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin « convenabile », mai putin agreabile. Prima felicitare de « La multi ani », de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani. A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Codat, FB a ucis YM 🙂 Cel putin in ce ma priveste. Oricum, la mine in messenger n-au intrat niciodata decat oameni cunoscuti (cunostinte exclusiv virtuale ca exceptii absolute, si in cazuri absolut speciale), si, in general, n-am avut multi oameni niciodata in messenger. Sunt destul de selectiva (ca sa nu spun sever ca sunt foarte selectiva), si nu mi se parea ca am nevoie de discutii private cu oricine.  Asa incat, multi ani, la mine in messenger au existat putini oameni, si aceia din real, si evident ca nu toti cei doritori din real. Era doar un mod mai rapid de a ma gasi, sau de a-i gasi (in epoca asta in care mare parte din munca noastra se petrece in fata computerului). A, trec peste faptul ca inainte de messenger am folosit ICQ, ca atunci deja o sa spuneti ca sunt dinozaur 🙂  Nici nu-i tare gresit, am intrat totusi in al treisprezecelea an de prezenta online. YM-ul a fost magistral la timpul lui. Doar ca timpul lui e un pic apus, cel putin asa simt eu. Eu, recunosc cu mana pe inima, la mine messengerul a fost UCIS de FB 😉 Pur si simplu. Ar putea parea un pic ciudatel ce spun, ca FB-ul a ucis YM-ul, in masura in care stau cu chatul de la FB inchis (cu MICI exceptii, si asta)…. E ciudat doar in aparenta, in adanc, nu e. Pur si simplu, pentru ca internetul s-a dezvoltat foarte mult, brusc am simtit ca am multe {prea multe?} porti de comunicare deschise. Suficiente, oricum. Inventar: am doua adrese principale de email (una profesionala, una personala), plus nenumarate adrese secundare (nu mai zic), am trei numere de telefon mobil, si vreo doua fixe, am mesajele private de la FB (a nu se abuza de ele!!! dar exista, ca posibilitate), am profilul de FB in sine, partea publica, unde pot fi abordata suficient de usor, am profil de LinkedIn, de Google+, pana si de Twitter (nu stiu de ce zic « pana si de », ca am cont din august 2007, printre primii romani, dar acest « pana si de » se refera mai mult la faptul ca nu prea mi se potriveste acest minunat Twitter). Acum, ziceti voi daca nu-s suficiente feluri de a ma contacta… Messengerul a devenit, incetul cu incetul, obsolet. Asa l-am resimtit. Nu l-am mai deschis, nu l-am mai folosit. Il mai deschid acum, cand si cand, foarte rar, si atunci cu scop precis. Il deschid ocazional si specific, pentru o discutie programata, in general legata de profesional. Daca tot vorbesc de YM, mi-am amintit stresul unora despre detectoarele de stare (online/invizibil/offline). In primul rand ca minunatele detectoare de stare dau rateuri, nu functioneaza corect. Pe incercatelea. Pentru ca eu, fiind unu tehnica, doi Toma Necredinciosul, testez tot 🙂 Asa ca va spun ca toate dau rateuri. E gresit sa va incredeti orbeste in ele. In al doilea rand, si cel mai important din lume, chiar daca cineva vede ca esti conectat in starea invizibil, nu s-a inventat inca…