prieteni

Unii oameni (foarte multi, din pacate), nu stiu sa accepte fericirea altora. Nu stiu nici sa se bucure de fericirea altora, dar nici macar nu stiu sa o accepte, sa o priveasca neutru. N-am inteles asta niciodata. De unde atata micime sufleteasca? E ca si cum li se pare ca daca cineva e fericit, implicit el va fi mai putin fericit, ca si cand acel care e fericit ii ia din fericirea sa proprie. Eu nu am privit niciodata fericirea ca pe ceva finit. Nu e ca si cum ar exista un singur sac cu fericire, si faptul ca X e fericit face ca se consuma fericirea din sac si mie imi ramane mai putina. Pe mine ma bucura si ma implineste sa vad oameni fericiti. Chiar si necunoscuti. E frumos sa vezi fericirea in ochii lor, emanand prin toti porii. Fericirea nu e ceva care e dramuit, si din care consumam toti, si daca unii au mai mult, ceilalti raman fara. Atunci de unde aceasta chirceala sufleteasca? De ce sa nu poti sa accepti fericirea cuiva, de ce nu poti sa privesti cu simpatie, cu bucurie, un om fericit? De ce sa te crispezi? De ce sa nu te bucuri de fericirea cuiva apropiat? Ei bine, am constatat ca foarte putini oameni stiu sa faca asta. Din fericire, mie viata mi-a acordat onoarea de a avea cativa prieteni (nu multi, stiu), care stiu sa se bucure de fericirile mele. Si, evident, si eu ma bucur de fericirile lor. Restul, care nu stiu sa fie asa… nu-s langa mine. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra:) Glumesc. Lumea e cum e, si lumea e departe de a fi perfecta. Am constientizat din nou aceasta problema a greutatii sau chiar imposibilitatii unora de a se bucura de fericirea altora, atunci cand am citit povestea nuntii Ionoukai, (despre care vorbeam si acum cateva zile), de fapt povestea invitatiilor la nunta, si comentariile la postarea ei pe blog. Am vazut ca sunt oameni care o cunosteau, dar au urât-o, descoperind-o pe blog altfel decat o credeau ei. Si asta e ciudat. Nu acordam libertati celui de langa noi, il urâm daca ne facem o imagine despre el si daca el nu e conform cu aceasta imagine. Ca si cum nu ar fi vina noastra de a ne fi facut o imagine neconforma cu realitatea. Nu, noi punem in carca celuilalt faptul ca nu stie sa fie cum am vrea noi sa fie. Este cineva acolo, la comentarii, care ii explica motivele pentru care nu vrea sa participe la nunta ei, printre care: « […]8. toate mirosurile si totzi aburii aia din copilarie care te fac sa te simti extrem de speciala; 9. cele 56 de rochii; 10. cele cateva sute de perechi de cercei […] » Pe scurt, nu stim sa ne bucuram de fericirea celuilalt. Ionouka isi etala fericirea pe blog… si mie asta mi se parea frumos, desi nu o cunosc. Era ceva extrem de pozitiv. Tonic. Dar nu, nu sunt atat de naiva incat sa cred ca viata e…

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si. L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul. L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura. L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat. L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste « mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’} L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata). L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci « bain de minuit » in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans…

Aveti un reportaj foto cu autori combinati, aici. M-a amuzat ideea participarii la Campionatul International de Gatit in Aer liber, in parcul Izvor, si , recunosc, am vazut in acest eveniment, care imi placea ca si concept, si o ocazie potrivita de a ma promova. Si nu in ultimul rand, de a « scoate capul in lume », caci ma lupt de aproximativ doua luni cu o amenintare de depresie… Vineri am facut cumparaturile, pregatirile (gandisem aranjamentul standului, imbracamintea), avand in vedere ca la notare, juriul putea acorda cate 10 puncte si pentru aceste aspecte. Decisesem demult, si fara sa ezit, reteta pe care aveam de gand sa o pregatesc. Doua motive puternice pentru aceasta alegere: 1.mi-e draga mancarea asta, si de cate ori am facut-o, am starnit numai admiratie; 2. e simpla de facut. Am banuit ca in aer liber, cu mijloace limitate, nu e cazul sa ma intind la multe ore de preparare, cu focul pe care nu-l stapanesc la fel de bine ca pe cel din bucataria mea. Si am stiut ferm de la inceput ca multe sanse am daca imi cultiv brandul meu personal, atentia pentru detalii, si daca aranjez masa cum as face-o acasa, in culorile vii pe care le am si la mine (de cand am reusit sa scap de mobila neagra care era in ea insasi motiv de depresie). Am dormit putin in seara de vineri spre sambata, adica mai exact, 3 ore. Dupa 3 ore, scularea la ora 7.30. La 9-9.30 trebuia sa luam standurile in primire. Concursul incepea la ora 11. Noi participam la Competitia de Gatit in aer liber, sectiunea Plita. Alaturi de mine, in echipa, s-a inscris mama, careia ii multumesc enorm pentru sustinerea la toate nebuniile care-mi trec prin cap. Si bineinteles, in echipa noastra erau prezenti Zeta si Zorro, cu papioane rosii, de sarbatoare, asortati la culorile echipei (caci evident, ce culoare ma poate caracteriza pe mine mai bine decat rosul… si albul vara– fara nici o conotatie:) ) Zeta nebunica Zorro, ganditorul Ne-am ciondanit un picut pe diverse teme, dar mama s-a prins repede in joc, si a avut idei, ba chiar dorea sa ne inscriem la mai multe categorii (vroia sa participe cu spuma ei de capsuni, unul din hit-urile ei personale gastronomice, la sectiunea desert, si cu faimosii tocinei la sectiunea gatit la plita). Desi am vazut de dimineata ca sunt multe standuri cu profesionisti, multe restaurante (Cabana Vanatorilor, Rozmarin, etc), si desi concursul avea ca regula ca toti participam si concuram in acelasi timp, nu pe sectiuni profesionisti-amatori, nu m-am descurajat, caci cred cu putere in faptul ca daca ai o personalite puternica, pe care stii sa ti-o afirmi, aceea e sansa ta. (si rezultatul nu m-a contrazis) Am facut escalop cu smantana si stafide, voi da si reteta pentru doritori. De aceasta mancare ma leaga multe amintiri placute. Am invatat sa o fac in Franta. Nu cred ca-mi amintesc, din pacate, cum si de unde, si nici cand am facut-o prima data. Insa stiu…