In real prin poarta virtuala, si viceversa

Ca orice lucru pe lumea noastra mica, si feisbucu are ciudateniile lui… mi-am facut cativa prieteni virtuali, si am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali… tuturor celor care (inca) ma mai suportati in lista voastra, va multumesc!

Aceasta exclamatie a unui prieten de pe Facebook (se va recunoaste el) m-a facut sa reflectez si sa imi precizez in minte niste ganduri pe care le aveam mai demult, insa mai putin structurate, si inca neasternute pe hartie (ecran, evident!).

Pe Facebook am mai multe feluri de prieteni (de fapt, hai sa facem o conventie, sa ii numim conexiuni, sau amici- prietenia ramanand pentru mine o relatie pe care o respect si n-as demonetiza-o cu buna stiinta folosind acest cuvant in mod gratuit).  Deci am mai multe feluri de amici:

Cei care ma cunosc din viata reala (mai bine, mai putin bine, din viata privata sau din viata profesionala). Acestia se divid ei insisi in doua:

1. cei care ma cunosteau foarte bine, si in cazul acesta FB nu le-a adus nicio surpriza in ceea ce ma priveste, poate doar ocazia si modul de a putea sa ma urmareasca si sa stie ce fac, ce gandesc, ce simt, ce ma bucura si ce ma enerveaza in timp real fara sa-mi dea telefon. As numi asta “beneficiul directului”. Cateodata consider ca FB e ca un soi de forum, dar personal. Fiecare cu forumul lui. Unde lansezi teme de discutie, vine lumea, isi da cu parerea, interactioneaza. Sau e ca un canal TV personal interactiv. Te uiti cat iti place, fara a deranja emisia, poti zappa la canalul altei persoane, te poti intoarce la canalul primului daca incepe o emisiune interesanta, etc. Va imaginati extensiile acestei metafore, nu mai detaliez.

2. Cei care ma cunosteau mai putin (cunostinte din viata privata cu un nivel de apropiere mediu, sau cunostinte din viata profesionala, cu care lucrurile au ramas cantonate in latura profesionala), pentru care FB-ul a fost ocazia de a vedea mai mult din mine, de a descoperi si alte laturi, de a schimba unghiul. Dintre acestia, unii au fost placut surprinsi, si ma plac. Altii au zarit in mine lucruri nebanuite de ei inainte… Pe acestia, nu-mi pare extrem de rau daca i-am pierdut. Poate suna ciudat. Dar eu tin la autenticitate. Si daca eul meu profund, adevarat, ii sperie… usa e acolo, un pic mai la stanga, va rog, si aveti grija, n-o trantiti iesind. N-am pierdut nimic. Nici ei, nici eu. Ba chiar am castigat. Ocazia de a nu pierde timpul. E pretios, pentru fiecare dintre noi.

Cei care nu ma cunosc deloc in real si care, dintr-un motiv sau altul au dorit sa intre in lista mea (atunci cand a fost cerinta lor), sau au acceptat sa intre in lista mea (atunci cand eu am dorit asta). Am mai scris, sunt destul de selectiva, si asta nu pentru ca sunt vanitoasa, ci pur si simplu pentru ca am cam vazut ce se putea vedea pe internet, si nu vad niciun interes in interactiunea umana cu oricine. In acel timp pot citi, scrie, ma pot plimba, etc.  Acestia (cei care nu ma cunosteau deloc in real) se impart si ei in doua categorii:

3. Cei cu care chiar am descoperit ca am ceva in comun, si cu care schimburile interumane sunt intense si pretioase, valoroase, cu care fiecare discutie sau interactiune este o imbogatire reciproca. Pentru asta le multumesc. Cu unii am trecut pasul spre lumea palpabila, si ne-am vazut. Acestia au intrat in viata mea reala prin poarta virtuala. Sunt bucuroasa ca exista si sunt fericita de inventia internetului, fara de care, fara indoiala, nu i-as fi cunoscut. In categoria aceasta incadrez si oameni pe care inca nu i-am intalnit in real (dar asta e doar o chestiune de moment si doar din cauza distantelor geografice). Insa stiu ca ne vom intalni, si ca va fi ok. Vom translata relatia de imbogatire spirituala reciproca in real, fara nicio problema, nu-mi fac griji. Stiu asta, stiu sigur.
In aceeasi ordine de idei, trebuie sa spun ca am primit mesaje de la oameni necunoscuti (sau aproape necunoscuti), care-mi spuneau ca apreciaza cum sunt si cum scriu, si ca ma admira pentru asta. Sunt cele mai sincere ganduri. Daca de la cineva care ma cunoaste in real pot lua cu reticenta declaratiile si laudele sau il(/o) pot banui ca-mi face complimente pentru ca asteapta ceva de la mine, sau vrea sa ma perie, sau are cine stie ce interese, prezente sau viitoare, ei bine, de la cei care nu ma cunosc si a caror viata nu s-ar intersecta cu a mea altfel decat pe internet, care-mi cauta prezenta si-mi urmaresc postarile, si-mi citesc textele… ei bine, de la acestia stiu ca acele cuvinte pe care mi le adreseaza sunt sincere. Pentru ca nu-s conditionate de nicio relatie reala. Pentru ca nu-s obligatorii. Pentru ca sunt voluntare, gandite, simtite cu adevarat. Si pentru ca au simtit sa-mi si spuna ce gandesc. Pentru asta, le multumesc…

4. Cei care nu au nicio legatura veritabila cu mine (spiritual vorbind), nicio compatibilitate mentala, nimic in comun. “Pas d’atomes crochus”, cum zice francezul. Adica niciun atom invecinat…plastica imagine!
Eh, si acestia sunt de mai multe feluri, un pic variabili… Cei care comenteaza fara sa inteleaga, care ma nedumeresc, pentru ca efectiv nu pricep cum se cupleaza sinapsele in capsorul lor, si atunci ma simt incapabila sa le raspund. Pentru ca nu vreau sa jignesc…
Si mai sunt unii, cred ca acestia imi sunt cei mai insuportabili, care comenteaza de parca m-ar stii cel mai bine si parca m-ar cunoaste, si-mi explica ei lucruri despre mine. Iar cand protestez, intr-un mod politicos si elegant, se “iau in gura” cu mine, ma contrazic, imi explica ei, ca stiu ei mai bine cum sunt eu insami! Ce gandesc, ce intentii am, ce culoare-mi place, ce gust, ce am facut si ce voi face. Pe acestia nu-i inteleg, si repet, sunt cei mai enervanti. Si nu o data mi s-a intamplat ca ceilalti din jur sa creada (dupa vehementa cu care acestia sustin ca stiu ei bine despre mine tot) ca acestia chiar ma cunosc in real, de isi dau cu parerea asa de categoric despre MINE… Si nu, nu-i asa, de aceea ma nedumereste nevoia lor de a pretinde ca stiu ceva despre mine…

Si ca sa nu inchei fara a aborda, [din motto-ul care m-a inspirat], partea cu “am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali, marturisesc ca si eu am pierdut. Nu cativa, unul. Si nu l-am pierdut eu de fapt, ci eu l-am inlaturat. Pentru ca a vedea comportamentul sau online m-a facut sa descopar ce nu vazusem in cei aproape 8 ani de cand ne stim. Pentru ca purtarea sa pe internet si interactiunea virtuala cu mine, m-a facut sa imi pun mari intrebari despre calitatea relatiei reale pe care o aveam. Nu am luat usor hotararea de a-l inlatura. Si nici nu a fost o decizie spontana, brusca. Nu am actionat pripit. Consider ca nu poti scoate din viata cu lejeritate pe cineva pe care-l stii de opt ani. Si nu am facut oricum asta decat de 2 ori in viata pana acum, pentru greseli extreme, grave. (in rest sunt toleranta si iertatoare, de felul meu). Asa ca nici de data asta nu m-am pripit. Am stat si am cantarit. Am judecat, am observat. Nu am amenintat, ca nu e obiceiul meu. Am prevenit, doar, atunci cand lucrul devenise iminent. Poate ca mai era atunci ceva de facut. Dar intrucat comportamentul a continuat, am taiat. Harst! Si nu a fost ceva negandit, repet. Nici nu a fost o forma de protest, simpla. Nu a fost o reactie la nervi. Deloc. Am fost foarte cerebrala. Nu a fost nici o rupere ca sa readuc lucrurile la fel dupa 3 zile, 3 saptamani, 3 luni. Nu. Am masurat decizia, implicatiile ei. Nu am obiceiul sa fac gesturi necugetate sau gratuite. Asta e viata. Si inca o data, multumesc internetului. Arata cateodata si parti nebanuite.
Pe internet suntem, intr-o proportie mult mai mare decat in real, ceea ce spunem. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Bune si rele.

Popularitate in real si-n virtual

Ziceam zilele trecute ca sunt asaltata. Si sunt, fara exagerare. Cum spunea S, despre mine, “asta numesc eu o femeie de succes” 😛  

In ziua in care mi-a spus S asta, erau (parca) 28 de cereri. Din care am mai sters, am mai respins. Am si acceptat cateva. Acum sunt 32…  Chiar nu stiu de ce, cum, pentru ce. Stati asa, nu va revoltati, explic!
Ca idee, eu am dorit initial sa accept in lista mea de Facebook doar oameni pe care ii cunosc. Nici nu-mi placea deloc Facebook-ul. Imi facusem cont pentru partidul din care sunt membru. Bine, la scurt timp FB m-a cucerit, (asta e o alta poveste, foarte frumoasa si emotionanta, pe care o voi povesti separat, mai tarziu). Insa oricum, faceam tare diferenta intre Linkedin, unde am un profil profesional, si Facebook, care e mult mai personal, mai intim. Poate ca nu am chef sa las pe oricine sa-mi vada interiorul sufletului, sa fie partas la bucuriile si tristetile mele. La strigatele mele de revolta, sau la cantecele mele de fericire. Asa cum n-as iesi la o cafea cu oricine, asa cum nu as povesti viata mea oricui, tot asa nu vroiam sa las pe oricine langa mine.

Apoi, lucrurile s-au complicat. Am avut si eu chef sa cer acceptul unor oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar ale caror raspunsuri la postarea unui prieten comun imi placeau, ma starneau. Oameni care imi provocau curiozitatea sau interesul. De felul meu, sunt avida de oameni inteligenti. De oameni DIFERITI. De oameni care sunt peste medie. De oameni care nu marsaluiesc in rand. De oameni care ies din norme.  De oameni care au ceva de spus. Pe care ii poti asculta cu placere. De la care afli ceva. Cu care poti discuta, schimba argumente.

Inteleg deci perfect ca unii oameni imi cer acceptul (desi sunt o pura necunoscuta pentru ei). Ce nu inteleg insa este atunci cand uitandu-ma la profilul lor nu vad mare lucru in comun, cand nu avem amici comuni relevanti (chiar si virtuali — o sa radeti, dar eu am prieteni pur virtuali pe care ii consider foarte relevanti), cand nu imi amintesc unde am interactionat (la postarea cuiva…) Bine, ok, la barbati inteleg, pot sa inteleg de unde pana unde le-a venit ideea brusca. Sunt blonda, atragatoare (zic unii). Pot admite. Dar la fete?  Mister. De ce ma cauta, de ce ma adauga? Nu pot si nu vreau sa adaug oameni pentru numar. De fapt, vorbind de numere, chiar ma nelinistesc. In mod sincer. Sunt deja multi. Ehe, unde e Bogdan care mi-a vorbit primul de numarul lui Dunbar

Da, stiu ca se pot proteja postarile. Stiu de nivelele de intimitate. Stiu toate astea. Insa nu vad interesul de a pierde atat timp selectand ce si cum si cui arat. E mai simplu la mine. Cine e in lista, inseamna ca a meritat sa fie acolo…

Atunci sunt obligata sa refuz. Sau sa astept. Si oamenii aceia stau in anticamera. In stand by. Pentru ca nu ii refuz pe cei pe care consider ca poate ii voi reintalni, si poate voi intelege ulterior de ce vor sa fie conectati cu mine. Ii tin acolo… mai au o sansa. Sa vad cine sunt, cum sunt, ce vor, ce cred, ce ii face sa rada sau sa planga. Nu fiti suparati pe mine. E legitim. Asa cum in viata am dreptul sa selectez cu cine ies la cafea, cu cine merg sa dansez, cu cine colaborez… tot asa si in lumea FB. Si voi, la randul vostru, la fel, aveti acelasi drept.

Oricum, dupa toata povestea asta, voi, cei din lista mea, stiti ca nu sunteti acolo in niciun caz din intamplare. Si cu atat mai putin din lipsa de prieteni… (nu ca ma laud, dar sunt populara!)

update: Astazi (25 februarie 2010) a mai avut aceeasi dilema un prieten. Am discutat despre asta… si intre timp, la mai putin de 24 de ore de la scrierea acestei postari, iata cate cereri am acum 😉

Trei saptamani: ciorba si principiul terapeutic

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred)
Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate.
Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire.
Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica.
Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat.

Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce rol indeplinesc, nestiind ca ma poarta, in mod invizibil si absolut metaforic, de mana spre mai departe.

Cert e ca au trecut trei saptamani. Nu ca n-as fi numarat minutele. Nu ca n-as fi marcat orele. Nu ca n-as fi insemnat zilele, una dupa alta. Da, au trecut trei saptamani. Si stau asta seara acasa (una din putinele seri ale acestor saptamani cand am stat singura seara acasa- va spuneam mai devreme despre oameni – insa e ok, am reinceput din nou sa pot sa stau singura seara acasa), si fac ciorba. Fac ciorba si ma gandesc la aceste trei saptamani. Si la urmatoarele saptamani din viata mea. Urmatoarele trei. Urmatoarele 30. Urmatoarele 300…

Fac ciorba. Tai legumele si ma gandesc la minutele, orele, zilele care au compus aceste saptamani. Fac ciorba si ma gandesc la urmatoarele zeci, sute de ciorbe din viata mea. La miile de morcovi pe care-i voi mai taia. La miile de lacrimi pe care le-am plans. Si la urmatoarele. Altele decat cele de acum. Altele decat cele de la ceapa pe care o tai asta seara. Fac ciorba, si ma gandesc ca traiesc. Ca maine am sa vreau, poate, sa fac pui cu smantana si stafide (n-am mai facut demult!), cel cu care am castigat la Campionatul de gatit in aer liber.  Fac ciorba si ma gandesc ca am fost nedreapta zilele astea. Ca nu mi-am vazut parintii. Ca nu am mers la ei. Ca am evitat-o pe mama, pentru ca ma cunoaste prea bine, si ar fi inteles fara vorbe ca se intampla ceva grav. Si nu vroiam sa o nelinistesc. Nu vroiam sa-i refuz intrebarile. Si nu stiu sa mint. Privirile mele nu stiu sa minta. Aerul meu e prea evident.

Fac ciorba. Tai morcovii, tai telina. Si ma gandesc ca vine primavara, in sfarsit, ca iesim din cosmarul acesta de iarna gri si aiurita. Fac ciorba si ma bucur de culorile proaspete ale legumelor, in bucataria mea, ale carei culori imi plac. Rosu, verde pal si lemn deschis la culoare. Si fotografiile din Africa pe pereti. Colorate si ele.

Au trecut trei saptamani. Masurabile in morcovi. Si-n lacrimi.