plans

Sambata mi-am luat de doua ori portia de miraculoasa si dulce otrava. Mi-am hranit nevoile spirituale si trupesti cu senzatii de tine. Am adulmecat vazduhul tremurand de energia ta, de doua ori. Fara tine, sunt ca un drogat fara cocaina sa. Iar sambata am luat doza dubla, sperand ca ea sa-mi ajunga pentru un timp. Macar pentru cateva zile. Aiurea, desarta speranta, amagire… La cateva ore resimteam iar acut dorul. Ma ardea. Imi circuli prin vene si totusi sunt nesatula de tine, permanenta dorinta. Te simt in mine, in creier si-n corp, pregnant, acut, intens, fierbinte. Ma parjolesti, dar aceasta ardere este cel mai placut supliciu. Ma topesc sub tine, ma preling in mine, doborata de flacara, insa renascand din ea. Ma hranesc cu nesat din ambrozia corpului tau, care e otrava din care ma regenerez. Ma locuiesti, iar eu iti sunt invelis. In mine, te contin. In fiecare por te cuprind. Mi-e dor de tine. Inchid ochii si ma abandonez. Mi se intampla sa-ti simt mainile. Intai ma iei usor de mana. Ma tragi usor spre tine, zambind, ma inlantui apoi foarte puternic. Ma strangi la piept, atat de tare incat imi simti inima batand in pieptul tau. Ma lipesc de tine, mica, pierduta, complet mulata pe corpul tau. Nici nu indraznesc sa respir ca sa nu rup magia. Imi tin respiratia, dar nebuneste inima bate in stomacul meu. Si-n pieptul tau bate tot inima mea. Incerci sa ma linistesti, ma mangai tandru pe par. Apoi, ma mangai pe gat, cobori incet de-a lungul pieptului… Nu-mi mai pot tine respiratia. Incep sa respir din ce in ce mai rapid, pe masura ce mainile tale ma locuiesc, ma invata, ma descopera ca si cand ar fi prima data. Sau poate e prima data? Nici eu nu mai stiu, sunt sfarsita si nu simt decat caldura. Sunt plina de tine si simt sfarsitul lumii, de care chiar nu-mi pasa. Suspin… Ma atingi din ce in ce mai ferm, degetele tale sunt ca cele ale unui muzician, fac miscari tintuite, precise, exact pe corzile care trebuie sa vibreze in armonie, pe care le dibuiesti ca si cand le-ai fi creat. Iti simt pasiunea crescand, alaturi de a mea. Ma deschid si-ti fac loc. Ma zbucium si ma zdruncin. Ma inund de placere si caldura si te simt coplesit, langa mine, in acelasi timp. Izbucnesc in plans. Am trecut, alaturi de tine, pragul lacrimilor, cel mai important prag al meu. Ma dezmeticesc cu greu. Plang. Imi sterg lacrimile… si iti multumesc ca m-ai vizitat in vis. Sambata mi-am luat doza dubla de senzatii de tine. Am inspirat aerul expirat de tine, am calcat a mia oara pe trotuarele pasilor tai, am privit spre ferestrele luminilor tale. Am visat ca ma tii in brate. Am sperat ca doza dubla de drog sa dureze un timp, sa dureze catva. Dar nu… mi-e dor de tine. E noapte, dar imi vine sa cobor la masina. Chei in contact, pedala de acceleratie, aerul tau, trotuarul tau, ferestrele tale….

A doua noapte nedormita. Ma ustura ochii si totusi nu pot adormi. Am incercat, dar suvoiul de sentimente se revarsa fara incetare. Un prea plin. Mi-as dori sa gasesc supapa de evacuare. Sa fac sa « respire » acest torent. Sa domolesc acest puhoi. Am lacrimi in coltul ochilor. Nici macar nu vor sa iasa, complet. Plansul m-ar ajuta acum. M-ar epuiza fizic acum. Si plansul m-ar putea poate face sa adorm. Am nevoie de somn. Am program incarcat si maine si luni. Si totusi e aproape 6 si nu dorm. Noptile mele tarzii s-au transformat in nopti albe. Albe, reci, goale. Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident. Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. « Am murit deci exist », asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila. Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. « E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa ! » Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang. Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa. A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…

Opt, cifra asta care suna asa plin, rotund, opt… Cifra asta care mi-a placut intotdeauna, in mod nedeclarat. Pana si asta-mi devine insuportabila. Opt saptamani. Seara implinirii celor opt saptamani m-a prins iar facand ciorba. Ma ferisem sa mai fac ciorba in zilele de luni. Nu in mod constient. Ma ferisem sa fac ciorba luni asa cum te feresti sa treci pe sub scara, sa versi sare, sa vezi pisica neagra. Ma ferisem ca din superstitie, desi nu-s deloc superstitioasa. Si mi-ar placea sa stiu sa spun un descantec [desi nu cred in descantece!] care sa faca sa dispara raul acesta, sa se termine zilele pe care le numar… Cum faci sa te trezesti atunci cand nu dormi? Ciorba celor opt saptamani a continut o doza egala de lacrimi ca cea a celor trei saptamani. Pariez ca daca as fi plans intr-o cana din aceea de masurat lapte, faina, zahar, lacrimile mele ar fi avut fix atatia mililitri ca si cele de lunea de acum mai bine de-o luna. N-am mai taiat legumele, am evitat de data asta. Am vrut sa mearga repede… sa treaca, sa se duca, sa fiarba! Am incercat sa nu stau seara acasa… desi fara niciun fel de chef, m-am fortat sa ies la niste cumparaturi, ceva mai devreme. Fara lista, caci oricum nu aveam stare. Nici de lista, nici de cumparaturi. Cateodata, lucrurile simple ale vietii devin atat de complicat de efectuat, ca niste sarcini grele, imposibile, infinit de grele de asumat. Pana si a pasi. A pune un picior in fata altuia e cateodata de o infinita dificultate. M-am tarat mental spre hipermarket, m-am miscat mecanic printre rafturi, am privit cu ochii goi lucrurile, am apucat cu mainile tremurande sticlele, cutiile care-mi trebuiau, am platit fara sa realizez, am ajuns la portbagaj, am pus ce cumparasem in masina… Am demarat. Am parcat acasa… Am urcat… Am evitat calculatorul. Acest prieten bun imi zambea had, vedeam fraze haotice ingramadindu-se pe ecran. M-am tinut departe de el, si am aterizat in bucatarie. Unde am inceput sa fac, masinal, o ciorba. Ciorba! Si atunci m-a lovit amintirea ciorbei de trei saptamani. Si atunci, din mine au inceput sa curga, nestavilite, toate lacrimile acestei pierderi, toate lacrimile acestei absente, toate lacrimile acestui gol din suflet. N-am constientizat niciodata, dar cifra opt imi era draga. Opt, acel opt care e un infinit ridicat spre cer! Dar… Doamne fereste ca acest opt sa devina infinit. Vreau ca numaratoarea sa se opreasca! Ajuta-ma, Doamne! Cum faci sa te trezesti cand nu dormi? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It