plans

Cateodata ma sperii de poporul din care fac parte. Mi se face teama si ma gandesc ca probabil asa sunt si eu, pe undeva, din moment ce sunt nascuta in spatiul acesta geografic si crescuta in aceste obiceiuri. Plansul este ceva extrem de intim. Plansul este ceva ce consumi in general in singuratate. Sau cu persoane foarte apropiate. Plansul televizat are ceva grotesc, chiar si atunci cand este sincer. Insa cand cineva foloseste plansul ca atu electoral, e deja penibil, vomitiv… nu stiu cum sa spun, e prea mult, mi-e sila. Insa parerea mea e probabil minoritara, caci se pare ca la electoratul roman, lacrimile de crocodil merg. Consider ca suntem un popor slab, pentru ca alegem presedinti care plang. In alte locuri, plansul ar fi sanctionat, alte popoare aleg presedinti puternici. Ar fi de neconceput sa-mi inchipui un Sarkozy, o Angela Merkel, chiar si un comedian galagios ca Berlusconi (care numai model politic nu e), plangand. Mi-e peste puteri sa mi-l imaginez pe Bush, oricat de batut in cap ar fi fost, cu lacrima in coltul ochiului si sughitul in gat. Culmea e ca aceste scene, de neconceput pe alte meridiane, aici tin, atrag, prind. Poporul roman rezoneaza cu sentimentalismele ieftine. Tupeu, bascalie si sentimentalisme de midineta. Noi bem o stacana de vin sa uitam viata grea, doinim a jale si varsam cateva lacrimi. Nu facem nimic sa iesim din starea asta. Bem, uitam, cantam la fluier, dam apa la soareci. Ma apuca teama, ma gandesc ca intr-o mai mica sau mai mare masura, suntem toti la fel, ca sunt si eu la fel. Ma sperie gandul asta, ca as putea descoperi vreodata in mine tendinte de a nu actiona, ci a privi situatia din afara, cumva neimplicat, a jelui si a o lua de la capat. Cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, toti romanii suntem asa, mioritici. Ne jelim privind cum se apropie moartea, ne pregatim de inmormantare in loc sa ne infruntam dusmanii sau macar sa o luam la fuga. Privim nenorocirea ca pe ceva inerent, inevitabil, ceva ce « ne e dat ». Ne cade cacatul ala de drob de sare in capul copilului, nu-l mutam, dar ne vaitam de existenta lui. Ne simtim obligati sa luam in carca, pe spatele noastru, toate nefericirile. Au trecut secole si nu am invatat nimic. Dar nu e ca si cand ne luptam cu aceste nefericiri. Nu, nici vorba. Le privim, ne vaitam, mai o cana cu vin, mai o doina, mai o hora, mai o lacrima de jale, si maine o luam de la capat. Pana ce, intr-adevar, ne fuge pamantul de sub picioare. Hotarasem, ca regula generala, ca nu am sa fiu vehementa politic aici. In afara de partidul a carui membra sunt (UMP). De politica damboviteana ma hotarasem sa nu scriu. Am facut o mica exceptie, care nu va deveni regula. p.s. Cu cine votez? Cu Sarkozy, desigur. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this…

Mi-am dat seama ca suntem un popor de isterici. (o sa argumentez, mai tarziu, coc asta de la intoarcerea din week-end) Cu mine cu tot. Nu ca as vrea, dar te contamineaza, n-ai cum sa ramai neatins. Toti suntem, cu grade mai mici sau mai mari de isterie, suntem un popor de disperati. Raspuns, la peroratia mea despre isteria poporului, pe care, evident, mi-o asumam si eu (ca doar fac parte din acest popor, si eu, vreau-nu vreau): « Mai, viata e cum ti-o faci, iar tu nu pari (isterica). Esti tare, daca i-ai rezistat lui hossu » Aia da:) si inca la cate imprejurari am mai rezistat, si cator oameni…. Mda, de fapt si aseara imi spunea cineva, care incepe sa ma cunoasca, dupa ce a trecut de invelisul de fetita delicata, fragila, blonda, sensibila: « Spre marea mea surprindere, esti de fapt o dura. » Pai da, cum sa nu fiu, dupa toate lucrurile, oamenii, anii, calatoriile… Cum sa nu fiu dupa nebuniile si momentele traversate… Cum sa nu fiu dupa ce m-am descurcat singura in imprejurari crunte… Cum sa nu fiu dura dupa ce am murit si am reinviat de zeci de ori ca pasarea Phoenix? Sunt dura, stiu. Si nu, nu o spun cu vanitate. Sunt dura. Altfel, acum eram moarta. Fara dramatisme. Pur si simplu. Sunt dura, dar o dura care inca sufera, plange, se indragosteste, iubeste pana la capatul pamantului, si mai departe. Duritatea serveste doar la altceva. La rezistenta, la a ma descurca, la dorinta de a reusi, la tenacitate, la hotarare. Duritatea nu e impietrire, in cazul meu, desi uneori cred ca mi-as dori sa ma fi impietrit. Macar o zecime 🙂 Sunt dura si e mereu surprinzator pentru oameni sa isi dea seama. Aparenta imi joaca feste, nu este coerenta cu interiorul. Sau e coerenta cu o mica parte a interiorului, culmea, cu cea mai personala. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It