oameni

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele? Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene. Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias. Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca. Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei. Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita. La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂 Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa. Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul « propria mea persoana », atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza. Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2…

Strigat de telespectator revoltat: m-am saturat de televiziunile astea care fac zilnic stiri despre ce audiente au avut ei!  E minunat ca au audiente, cifrele acelea sunt pentru ei, pentru panoul de onoare, pentru prime interne si felicitari sau dimpotriva, pentru sactiuni, cifrele acelea sunt importante pentru analize interne, pentru profesionistii domeniului si pentru buyerii de publicitate, pentru publicatiile de profil, dar nu pentru publicul larg. Desigur, poti sa o anunti si pentru publicul tau, ca sa se simta bine, O DATA, dar nu zilnic de cateva ori, ca deja e absurd. Si nu prezinta niciun interes, pe larg, cu cifre desfasurate. Daca ma plictiseste pe mine, care am legatura si cu presa si cu publicitatea, cum o recepta romanul mediu stirea asta ? E dovada de nombrilism: eu, presa, vorbesc despre mine, presa. Rolul presei nefiind nicidecum sa se intoarca spre ea insasi si sa devina subiect. Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: « Fetita cu nas de clovn » (locul 1), « Viol filmat in Rusia » si « Nu e cu nasa », referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor. Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, « vai, nu se poate ». Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor « de stiri », rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. « Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam », probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos. Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj…

M-am intors in Bucuresti acum 7 zile, fix. M-am intalnit cu 8 oameni in aceste 7 zile. Fulvia, Ana, Corina, Monica, Raluca, Andreea, Mihai, Clementina. Si inca n-am prea epuizat intalnirile urgente bifate in agenda. 8 oameni dragi in 7 zile. Timp variabil petrecut cu fiecare dintre ei, de la 3 la 6 ore 🙂 Intalniri prietenesti, rasete, zambete, povestiri, priviri amuzate, priviri intense, joaca, ascultat, dat si primit sfaturi. Intalniri prietenesti, unele totusi cu iz de business. Desi ma intorsesem cu mirosul marii in par, cu senzatia ca vacanta nu s-a terminat si ca nu vreau sa « revin cu picioarele pe pamant », la oras, la mirosul de asfalt incins (care de altfel imi place, sunt citadina pana in maduva oaselor), faptul ca am stat aceste ore cu acesti opt oameni in aceste sapte zile, m-a readus pe nesimtite la oras, acasa 🙂 ps. Urmeaza Mihaela, Mihaela, (da, da, doua), A, Cristina, Manuela, Andreea (alta), Petre, George, Radu… plus restul. Si iar… 🙂 Si… Mi-e dor, foarte dor, de V. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It