momente

Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia « mare », desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand « potul cel mare al vietii », nu stie sa se bucure de viata. Am stiut asta cumva instinctiv, din nastere, din constructie, asa am fost programata, sau poate educata…. si fiecare zi ce trece mi-o confirma. Fericirea este sa te plimbi in parc si sa vezi pasarile, sa simti aerul tare, sa-ti inghete mainile in zapada, pentru ca o modelezi…. sa razi cu un prieten bun, sa mananci o ciocolata, sa bei o cafea. Fericirea este sa-ti infloreasca o floare…. Fericirea este sa il privesti pe omul iubit in ochi, si sa-i respiri aerul expirat…. oh, si cate inca mai sunt fericirea… Fericirea e sa te intinzi pe nisipul cald, sa-ti lipesti pielea de el si sa asculti zbuciumul marii. Fericirea este sa mananci un mar, o banana, struguri, prune, caise, piersici, fragi, mure, o capsuna scufundata in frisca, cirese…. Fericirea este sa privesti rasaritul, sa mirosi iarba, sa asculti greierii. Fericirea este sa mergi, sa pipai, sa atingi, sa iubesti, sa doresti, sa visezi. Fericirea este sa spui ce simti, cand simti. Sa pasesti mai departe, sa vezi un apus sangeriu, sa mai astepti o primavara, sa te impaci cu zapada. Fericirea este sa pasesti pe urmele pasilor sai, cu religiozitate, sa-i asculti vocea. Am zis ca, intr-o zi, intr-un ragaz, am sa scriu un « breviar de momente de fericire », un indreptar (personal) de fericire. Mi-a spus un om destept: pune-l pe lista de prioritati zero. Ragaz e cand uiti de alergatura… Pai da, ragaz n-am niciodata, si apoi, mi-am dat seama ca acest breviar, il scriu zilnic, de fapt… 🙂 aici am insirat doar cateva momente din sutele de momente de fericire pe care le traversez, cu ochii deschisi sau cu ochii mintii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Momentul potrivit nu e arbitrar, si nici aleator, ci e atunci cand ai tu nevoie de asta. Odata ce intelegi asta, ca om, e un pas in plus. Si atunci poti intelege si ca uneori n-ai fost « la inaltime », nefacand ce trebuie atunci cand celalalt, din fata, avea nevoie de acel gest. Aici, unii prieteni ai mei ar considera ca ma autoflagelez, ca sunt prea severa cu mine, ca-mi iau prea multe in carca. Dar nu, eu nu consider asa. Dragostea nu e o lupta, nu e o aruncare a responsabilitatii pe celalalt, nu e « ba el e de vina, nu eu« . Nu incape asemenea judecata in dragoste. Dragostea e daruire si asteptare. Intelegere si ingaduinta. Asumarea e foarte importanta, si mai e important ceva:  sa te substitui celuilalt, sa privesti {si} cum se vede dinspre el. Sa iti dai seama ca din unghiuri diferite, cu informatii diferite, lucrurile pot parea si par diferite… Adevarul nostru e al nostru, dar el nu mai e acelasi cand ne punem in pielea celuilalt. Adevarata dragoste inseamna sa te plasezi in locul persoanei iubite, sa incerci sa vezi lumea cu ochii acesteia… Pentru ca asta inseamna cu adevarat sa-ti pese. Asa protestez eu impotriva oricui ar indrazni vreun moment sa acuze oamenii pe care-i iubesc, ca ar fi vina lor. Sunt mai rau decat o leoaica si oricine incearca sa spuna ceva despre cei pe care-i iubesc, se izbesc de un zid. Eu inteleg oamenii pe care-i iubesc, mai mult decat ma inteleg pe mine insami, si le ingadui mai mult decat mi-as permite mie insami…  Si nu e nicio vitejie, e natural. Pentru ca e firesc sa ma plasez si-n pielea lor. Si mai e firesc si sa stiu ca, uneori (nu discut motivele, aici), eu nu am facut ce trebuia sa fac, atunci cand era nevoie de acel lucru… Si atunci, clar, e vina mea. Nu a altcuiva. A mea. Si nu, nu ma autoflagelez. Sunt doar lucida, si privesc si din partea cealalta…. Desigur ca exista motive pentru care n-am reusit sa fac ce trebuia, desigur ca eu stiu ce m-a impiedicat sa fac anumite gesturi « la timp », intelegand prin acest « la timp », momentul potrivit de care vorbeam mai sus. Dar o mie de vorbe un ban nu fac…. of.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am inchis computerul asta seara, am stins lumina. Desi e tarziu, un gand nu-mi dadea pace. L-am redeschis. Si l-am redeschis pentru ceva, insa fac altceva 🙂 Recte, scriu ce cititi acum. In aceeasi ordine de idei, mi-am deschis telefonul « principal ». Care, desi e principal, sta inchis cam de la inceputul verii, cu mici intreruperi, pentru ca vreau sa-l portez inapoi in reteaua lui initiala, si inca n-am facut-o. Redeschizandu-l, m-am gandit cati oameni m-au cautat azi pe el, si nu au gasit nimic…. Si m-am gandit la sms-urile care nu mai au loc in memorie. Si atunci, le-am redeschis pe unele, vechi, vestigii ale unor timpuri, si le-am sters… Asa, nemilos si brusc, le-am trimis in neant. Le-am retezat. Am sters momente specifice. Le-am aruncat in abisul negru, fara cale de intoarcere. Le pastrasem pana acum, nici eu nu stiu prea tare de ce… Nici nu le reciteam, unele din ele imi fac inca rau. Altele imi fac bine, dar de fapt tot rau. Si…harst! Retezare. Loc pentru noi mesaje, la propriu. Loc pentru noi senzatii, momente, sentimente, trairi, de fapt. Loc pentru regenerare. Cicatrizare, si refacere. Am, acum, un sentiment de golire. Ma simt cumva pustiita, desi toata ziua de azi m-am luptat sa fiu tare, sa fiu fericita. Sau macar sa par. Cum spuneam… nu e putin lucru sa pari in regula. Sa pui un picior in fata celuilalt… Sa mergi, drept, nesovaielnic. O, da. Si e trecut de 4 dimineata. Ceasul meu va suna la 6.45. In prea putine ore, minute. Nu ma simt in stare sa fac aceleasi gesturi, sa par la fel de sigura, in atat de putin timp… Hm. Si totusi, inca nu pot sa dorm. Ca un cutit in inima, ca un gol in stomac, ca o arsura pe creier.  Dorul de tine, da. Nu te recunosti oglindit in mine? In dorurile si senzatiile mele? In golul din mine, unde incapi, (culmea!), fix tu, ca si cand acel gol ar fi fost construit pentru a fi umplut doar de tine, piesa lipsa din puzzle-ul vietii. Noapte buna. Buna? Noapte? Dor de tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Numar in continuare minutele, orele, zilele. Ma arde in continuare si ma pustieste absenta. Imi lipseste si simt acut aceasta lipsa. « Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé » (O singura fiinta iti lipseste si totul pare pustiu), mi-am amintit atat de intens saptamanile acestea ce spunea Lamartine. Exact asta e ceea ce simt acum. In fiecare clipa. Sunt ocupata, am un program destul de nebunesc (de pilda, in ultimele doua nopti am dormit 6 ore in total). Insa asta nu ajuta la nimic. Ah, desigur, da. Ma misc printre oameni. Am reinvatat sa zambesc. De fapt, a trebuit sa reinvat sa zambesc. Sa nu mi se citeasca durerea, disperarea, crisparea, fatalitatea, lacrimile, in fiecare dintre privirile pe care le aruncam spre oameni si spre lucruri. Se pare ca zilele acestea, in ciuda oboselii, in ciuda durerii extreme, in ciuda abisului care mi se casca in suflet, am aratat exterior senina. Mi-am recapatat privirile…  Asta e bine, cum ziceam. Probabil, pentru ca viata sa ma scuture, sa ma deturneze de la durerea mea profunda, marti m-a apucat o durere cumplita fizica. O durere de dinti. Mergeam spre birou, si pe drum, pe la jumatate, m-a pufnit plansul, cu adevarat, de durere. Conduceam si plangeam cu lacrimi siroind neintrerupt. O luasem pe linia de tramvai (ceea ce nu fac niciodata), ca sa ajung cat mai repede. Plangeam si conduceam. Au urmat cateva zile de chinuri fizice. Ei bine, din pacate, aceste dureri nu m-au facut sa uit durerea cealalta, mult mai importanta, mult mai serioasa. Francezii au un proverb foarte graitor pentru a ilustra ca dintre doua nevoi, primeaza cea mai ardenta: « Qui dort, dine » (cine doarme, cineaza– pentru a spune ca daca-ti este foame si daca-ti este somn, dormi si asta e, foamea se estompeaza in somn). La mine lucrurile n-au functionat pe acest principiu. p.s. Cateva mici precizari, care mie mi se pareau evidente, insa pare a fi nevoie sa le enunt, pentru unul din cititorii acestui blog (si ca sa nu apara altii sau alte discutii) : 1. Daca citesti ceva aici si nu intelegi despre ce e vorba exact in propozitie… inseamna ca nu-ti era sortit sa intelegi. Cei care trebuie sa inteleaga, inteleg. Asa ca nu cere detalii, chiar daca te simti indreptatit, ca cititor fidel. Si eu citesc texte scrise de oameni pe care nu-i cunosc, iar faptul ca le citesc nu ma indreptateste sa intru cu bocancii in viata lor intreband despre ce e vorba. Le citesc, pentru ca aleg sa le citesc… (citesc putini oameni, dar cand o fac, e pentru ca merita: scriu bine) Asta nu-mi da dreptul sa le scriu email-uri cu declaratii. 2. Cand citesti o postare ca « ciorba« , cand esti barbat, si nu ma cunosti… Cand nu intelegi despre ce e vorba, dar intelegi destul cat sa pricepi ca nu e vorba DOAR despre o ciorba, si ca plang dupa un om, nu pune stupida intrebare: « Cu ce pot sa te ajut? » Cu ce m-ai putea ajuta, cand eu plang dupa altul? Hm. Revin la : « o singura fiinta…