moment

Cade o bomba, esti asurzit, totul arde in jur si inauntru. Dupa, nimic nu va mai fi la fel. E revolutie. Peisajul se modifica, raurile ies din matcile traditionale pentru a imprumuta alte albii, cladirile se redeseneaza, orasul arata diferit. Indragostirea e ca o revolutie. Arde totul in interior, cum ard strazile in revolutii, totul se rastoarna brusc, totul se reaseaza in alte fagase, si pe neasteptate capata alte intelesuri. Chiar si istoria proprie. Propriile amintiri. Ceea ce credeam ca stim despre noi. Dragostea reaseaza si rescrie totul. Este ca si cum atunci te nasti, in acel moment. Nici nu mai conteaza ce era inainte. Sau conteaza datele problemei doar ca sa sublimeze, sa explice, sa justifice si sa legitimeze « intamplarea », « intalnirea », impactul, povestea, miracolul, minunea, irepetabilul. Spunea cineva ca nu s-a indragostit (are aproape 28 de ani). Ce pierdere, ce pacat!  Abandonul acela e nepretuit. Revolutia aceasta care te reaseaza in alte coordonate e unul din magicele momente ale unei vieti, alaturi de a te naste si de a da viata unui om. Chiar daca  nu te mai recunosti, dupa, iti esti atat de recunoscator. Esti fiinta care a trait revolutia. Esti omul care a luat parte la miscarea aceea enorma, la cutremur, la torent. Ramane sa faci cunostinta cu tine, cel nou, sa te obisnuiesti cu dezvoltarea, si sa pasesti inainte fara teama. Dragostea e cea mai pretioasa comoara. Si cea mai solida armura impotriva oricarui rau din lume. Iar indragostirea poate sa se dezvolte frumos, sa creasca transformandu-se pe nesimtite intr-o dragoste. Nu vorbesc din carti, imi mai amintesc si eu cate ceva din viata mea :)) Asta pentru sceptici, care nu cred ca asa ceva exista, si pentru acritii de viata, care, netrecand prin indragostire, sau netraind asta in prezent, nu pot privi cu simpatie si ochi buni. Nu prea-i inteleg, dar asta e alt subiect. Eu am o admiratie deosebita pentru oamenii indragostiti, si un respect anume. Imi place sa-i vad. Aerul dintre ei vibreaza, suflul e fierbinte, iar ei parca plutesc 🙂 Pot sa-mi dau seama cum sunt si eu, vazuta din exterior 😉 De unde si expresia « in al noualea cer ». Pai cine sa mai poata atinge pamantul? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: « Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁  » Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard. Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita. Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna… Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, « sa intri in randul lumii », pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala. Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa…

Tocmai cand, in toamna asta, ma lasasem, fara voia mea, prada unor episoade un pic mai negre, in ghearele unor ganduri ciudate, sfasiata intre dileme si scene fara sens, (s-a vazut si perioada  mea de tacere, intrerupta de prea putine spasme literare), a aparut incet-incet si apoi si-a facut loc triumfator, un gand, intai timid, apoi pronuntat, apoi intruchipat, cu suflu, inima si  creier: si daca viata e doar un mare joc? Si daca trebuie de fapt sa tratez fiecare zi care vine, si fiecare moment ca pe o provocare, ca pe un inceput de joc in care pot miza, sau nu, in care ma  pot angaja sau nu? Fiecare sfarsit al provocarii iti da sau nu acces la nivelul superior. De gandire, de intelegere, de viata. Sigur, este comod sa traiesti in mica mediocritate calduta, e usor sa te lasi prada micilor tristeti, depresiilor care pandesc, e usor sa traiesti asa, angajandu-ti minim creierul, intr-o dulce  medie… avansand cu consum minim spre ziua de maine, spre poimaine, spre anul viitor, spre peste 10 ani, spre sfarsitul vietii.   E mai greu sa vrei mai mult, sa te prinzi in joc, sa accepti ceea ce poate parea pretext, dar care te poate duce mai departe, mai sus. E greu sa accepti ca poti mai mult, e dificil sa cauti mai  mult, sa-ti cauti limitele intelegerii, sa palpezi pana unde poti urca, sa incerci sa deplasezi barierele proprii. Ei bine, eu asta vreau, am hotarat. Oricum, de cand ma stiu, am oroare de mediu,  de mediocru, de plat, de lucruri fara asperitati, fara reliefuri. Allez, faites vos jeux, ca maine am extemporal! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It