Putina decenta se poate?

Eu sunt socata, desi am vazut multe… Intr-o tara unde veniturile au scazut, unde sunt probleme de viata si de moarte (nu va reamintesc decat spitalele, ca sa nu spun si altele) exista oameni care dau sms la OTV, in valoare de 0,44 euro, (adica echivalentul a 2 paini), ca sa-si dea cu parerea daca Oana Zavoranu a fost sau nu insarcinata. Asta se intampla pe 5 aprilie. Pentru publicul OTV, presupun ca 2 paini conteaza, am plecat de la ideea asta,  aceea ca publicul acela are resurse limitate. A-ti lua painea de la gura copiilor pentru a le oferi circ, e foarte discutabil. Macar paine sa le dea, daca educatie nu-s in stare. Ce speranta sa mai pot avea pentru evolutia acestui popor? Daca atat ii duce capul pe o gramada de oameni?

Si ma intrebam: care e legatura dintre mine si ei? Suntem toti romani. Cat de mult semanam?  In aceeasi zi, vazusem o reclama la OTV, pe blocul de la Natiunile Unite, care proclama “Aici e toata Romania”. Eu, sincer, m-am simtit exclusa. Cu alte cuvinte, “tu du-te de aici, ca nu contezi.”

In seara respectiva, cand priveam siderata la tv, aveam de ales intre boc la Realitatea TV, sau un caz de crima la Antena 3. (un roman care si-a ucis sotia in Spania). Ok, inteleg ca se intampla asemenea atrocitati, dereglati exista pe toate meridianele. Nu inteleg de ce trebuie sa devina subiecte dezvoltate pe larg. Nu ma luati cu argumentul ieftin al “trebuie sa traiasca, trebuie sa se vanda”. Inteleg regulile societatii de consum, am trait foarte devreme intr-una (in vestul Europei). Am fost jurnalist intr-o redactie dintr-o societate de consum, ani de zile. Si totusi, asemenea alegeri nu erau validate. Nu ca nu erau validate, dar nici nu s-ar fi gandit cineva vreodata la ele. Crimele, accidentele, atrocitatile aveau o rubrica speciala, “fapt divers”, care nu avea mai mult de o pagina, dintr-un ziar care continea peste 40 de pagini. Toate erau exprimate decent, iar identitatile erau ades protejate. Si era un ziar dintr-un grup mare, care era lider regional de piata.
Si acolo divortau personalitati. Si totusi, nu aveam divorturi si spalari de desuuri murdare in public.  Faceau, cel mult, obiectul unei stiri, pe o coloana. Si erau dezvoltate doar in presa de scandal. Dar publicul stia ce cumpara, cand cumpara acea presa.
Nu inteleg de unde pornirea asta spre lucruri urate. De unde aplecarea spre sordid, spre mizerabil, spre josnicii. Scuza: “asta cere publicul”, nu mi se pare o scuza valabila. Publicul nu a cerut asta, si daca publicul vrea asta, n-are decat sa isi ia din ziarele specializate sau de la emisiunile TV specializate. Contopirea televiziunilor generaliste sau de stiri cu televiziuni de scandal (mai bine zis de cocina), este foarte periculoasa, si inexplicabila.

Si da, oamenii dau sms ca sa-si dea cu parerea despre o situatie absurda. Si platesc acest sms. Dar nu va suparati pe mine ca va spun, dragi fosti colegi de breasla, felul in care a ajuns societatea este si din cauza presei. Asa cum si in presa au reusit sa urce si sa se mentina oameni incompetenti profesional, care au luat cateodata decizii indoielnice editorial, asa si poporul a fost influentat. Pentru ca presa, in Romania, isi uita rolul educativ, pe care ar trebui sa si-l auto-asume. Nu ca o povara, ci ca pe o datorie inteleasa si asumata de putere in stat.
In Franta (si nici Franta nu este tara perfecta cu presa perfecta, pentru ca asta nu exista), presa se confrunta foarte des cu cititorii/telespectatorii sai. Exista emisiuni de dezbatere care pun publicul fata in fata cu jurnalistii. Iar publicul critica deciziile editoriale, acolo unde ele sunt criticabile. Iar jurnalistii raspund, asculta, baga la cap si modifica lucrurile in consecinta.

De ce presupun cei care iau decizii editoriale azi ca noi ne-am dori sa vedem mizerii din alcovurile unor vedete, discutabile ele insele? De ce flutura scuza ieftina ca asta-si doreste publicul? E rusinos. Sigur, avem sanctiunea de a inchide televizorul, de a nu mai cumpara ziarul. Mai usor ar fi insa o auto-cenzura la izvor. O decenta.
Mai firesc ar fi ca in sedintele redactionale asemenea subiecte sa nu “treaca”, sau sa fie trimise la rubrica “simple stiri”. Dar cand te numesti televiziune de stiri, si deschizi jurnalul de ora 20 cu divortul a doi indivizi absolut discutabili ca valoare… Si chiar si valorosi fiind, sunt probleme private, iar ce se intampla in dormitorul, bucataria sau camera de zi a unui cuplu este fix problema acelui cuplu.

Eu, ca cetatean, vreau o presa decenta. Ca sa nu mai spun cum ma simt ca jurnalist.

Casatoria: cand, cum, de ce?

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: “Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁 ”

Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard.

Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita.
Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna…

Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, “sa intri in randul lumii”, pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala.
Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa intri in randul lumii, sa te aliniezi, incat oamenii fac asta ca pe o datorie, fara sa reflecteze la ceea ce inseamna de fapt casatoria, in spatele hartiei. Si asa se ivesc o gramada de cupluri nefericite, de povesti sordide sau pur si simplu de povesti de plictiseala in doi, de inselatorii si minciuni, de nerespect, de nepasare. Nu, va intrerup, va contrazic, va rog nu ganditi ca sunt prea idealista, stiu ca exista si alte modele de cuplu (caci am trait alte modele de cuplu, si voi alege intotdeauna sa intru in alte modele de cuplu).

Doar ca, din cauza presiunii sociale foarte puternice, in Romania oamenii aleg sa se insoare devreme, inainte de a reflecta prea bine la motive, la alegere, la persoana. Mi se pare un compromis teribil, pe care ei il fac, pe pielea lor, pentru societate, pentru gura lumii, pentru a fi conformi cu ceea ce se cere, ce se asteapta de la ei. Ca sa fie fericita tanti Maria, ca “am si eu un rost”. Merita? Merita sa te sacrifici pe tine insuti, sa-ti amanetezi viata, sa te trezesti langa cineva langa care nu ai ce cauta, doar pentru ca o tanti Maria generica crede ca asa e mai bine?
Uite asa ajung oameni care ar fi putut avea mult mai mult, in relatii nepotrivite. Uite asa ajung sa faca si copii, “pentru ca asa se face”, si sa petreaca o viata aiurea in care ajung sa se intrebe: “Ce caut eu in viata mea?”. Uite asa ajung sa vorbeasca urat despre partenerul care abia s-a ridicat de la masa si a plecat. Dupa ce a intors spatele, incep sa rada, sa se bucure, sa sara in sus, ca si cum au scapat din jugul oprimarii turcesti: “Am scapat de nevasta-mea!”. (scena veridica, traita de mine, un coleg jubila cand i-a plecat sotia de la masa….) Pai, bai, nefericitule, e ok asta? In primul rand pentru tine, intreaba-te, daca ai curaj sa te privesti in ochi in oglinda, e in regula sa iti duci viata langa cineva despre care abia astepti sa plece ca sa te poti bucura de libertate? (nu ma intelegeti gresit, nu ma revolt pentru ca era bucuria unui barbat, n-am nici un pic de solidaritate feminina la faza asta, iar situatia inversa m-ar fi revoltat asisderea). Daca chiar simti ca nu esti liber, ca nu esti ok, ca astepti ca partenerul sa plece ca sa te poti bucura, pai ia-ti inapoi libertatea, si da-i-o si lui (ei)! Nu stati aiurea, din motive nepotrivite, impreuna (copii, motive financiare, familie). Va distrugeti vietile, va furati caciula. Si generati modele nepotrivite. Reproduceti niste tipare sociale gresite.

Sau alt caz, trait de mine. Un amic bun, din cei cu care vorbesc mult (din prietenii mei baieti) cu care nu ma mai vazusem de ceva vreme. Ne revedem, iesim la o cafea, ma anunta ca s-a insurat cu trei luni inainte, ma mir in sinea mea, (caci in urma cu vreo 6 luni nici vorba de prietena macar, daramite de planuri de acest gen), dar felicit frumos si politicos, “Casa de piatra“. Vorbim mult. Iesim din cafenea, ma conduce la plecare, pasim cativa pasi pe trotuar…Pe strada, ma intreaba, asa, intr-o doara, ca si cum ma intreba ce vreme va fi a doua zi: “Tu ce crezi despre fidelitate?” Ehe…a vrut sa ma intrebe, a fost servit cu un raspuns pe masura. Cand zic eu ca sunt spontana si ca dau raspunsurile cele mai bune pe negandite… nu exagerez: “Tu ori iti pui intrebarea asta prea devreme, ori prea tarziu.” In fata mirarii sale, am explicat: “Prea devreme, pentru ca de obicei criza de evadare intervine mult mai tarziu intr-o relatie, dupa ani buni, dupa ce se toceste… Sau prea tarziu, pentru ca la ce Dumnezeu te-ai insurat acum trei luni, daca iti pui acum intrebarea asta? Acum trei luni nu ti-o puteai pune?” M-a privit un pic speriat si un pic vinovat, si a spus: “Nu, sa stii, nu s-a intamplat nimic, n-am facut nimic, vroiam doar sa aflu parerea ta.” Putea sa se intample, sincer, nu era problema mea, iar parerea mea a vrut-o, a aflat-o. Si fix aia era, si fix aceea este si azi. Pentru ca da, cu orice risc, aleg sa spun ce gandesc.

inele.jpgAs putea scrie mult si bine pe tema asta, e o tema generoasa. Si poate o sa mai revin la ea. Dar ca sa fiu mai specifica, si sa raspund “ascultatorilor” la intrebarea pusa, zic “NU”, raspicat. Daca poti formula asta in acest fel: “stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza”, NU, nu te insura. Insuratoarea nu e ceva ce lasa loc la dileme. Si ce inseamna daca sa te insori anul asta sau nu? Adica tu intai hotarasti sa te insori, si apoi alegi cu cine? Nu e cumva pusa problema cam pe dos? Nu e oare logic sa gasesti persoana (nu neaparat cautand-o), sa se construiasca relatia, si apoi sa decideti daca va casatoriti sau nu? Adica tu vrei sa decizi daca te insori sau nu, si vezi tu dupa aia cu cine? Straniu. Deci NU, clar NU, daca-mi ceri mie sfatul.
Si mai e ceva ce ma nedumereste. “Mi-am dat seama ca nu renteaza“. Ca nu renteaza ce, cum? In ce mod sa renteze? Casatoria nu e o afacere… E o alegere de viata a unui partener langa care vrei sa stai, cu care prevezi sa imparti momentele urmatorilor ani, si nu numai cele haioase…

Mergem mai departe. Intrebarea suna: “La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta :(”  Daca toate femeile vor, nu e suficient. Trebuie sa vrea si ea, si sa vrei si tu. Ea, nu ele. Ea, aceea. Daca exista ele, si tu nu stii care din ele este EA, inseamna ca ea nu este intre ele. Simplu.

Cat despre varsta… La ce varsta m-am casatorit eu, nu stiu daca e relevant. M-am casatorit la 24 de ani, daca informatia foloseste la ceva. (o parte din poveste aici) Insa nu exista varsta predefinita. Se evolueaza la liber alese, nu la impuse, in domeniul acesta. Hai sa schimbam societatea asta, retrograda si cumplit de arhaica. Hai sa nu facem lucrurile pentru ca asa trebuie. Ce inseamna asa trebuie??? Hai sa facem lucrurile, mai ales cele atat de importante pentru noi, asa cum dorim si simtim noi ca e bine.
Altceva. Spui “eu nu am chef de asa ceva pe criza asta“. E inca un argument pentru care eu raspund, “Atunci NU”. Daca legi criza de casatorie, daca o vezi in felul asta, inseamna ca nu iti doresti sa te casatoresti, ca nu ai gasit persoana si relatia. Daca ai fi gasit, te durea in cot de criza. Si, bine, din punctul meu de vedere, trebuia sa te doara in cot si de insuratoare, pentru ca asa cum am spus, importantul rezida in cuplu si interactiunea dintre cei doi, nu in amarata aia de bucata de hartie de la domnul primar.

p.s. Iar a trecut vreme multa fara sa scriu. Starea mea interna… nervozitate (si buna si rea), tensiune (pozitiva si negativa), febrilitate. Betia mintii…
Plus isteria inconjuratoare de care mi-e greu sa ma detasez…